EDITORIAL– 27 noiembrie 2022
Combatanții și actorii în oboseala iernii
„Oboseala” într-un război este un lucru firesc. Vorbim deja de peste nouă luni de zile de război pur și continuu, de când Rusia a invadat Ucraina pe 24 februarie, fără încetările generatoare de speranța unui final al acestuia, sau măcar a unui armistițiu. În ciuda predicțiilor unui război rapid și murdar, cu rezistența ucraineană zdrobită în câteva zile de greutatea masivă a armelor rusești, realitatea ne-a demonstrat că faptele nu coincid întotdeauna cu evaluările inițiale. În ciuda avertismentelor occidentale, Ucraina a ales calea rezistenței, chiar cu un sistem militar și economic incapabil să se opună colosului rus. A fost decizia ei. Occidentul a fost inițial semi-blocat în birocrația decizională tipică, generată de diversitatea de interese, în special economice, sau de diversitatea relațiilor bilaterale existente de-a lungul timpului cu Rusia. Poate era mai comod și mai ieftin să-și aprovizioneze economiile generatoare de bunăstare dintr-o Rusie dependentă ea însăși de resursele ei ca generator major al PIB-ului său. Într-un moment, să apreciem ca greșit ales, Rusia a anunțat lumii faptul că este nevoie de o nouă ordine mondială la care ea participă cu forța sa militară, apreciată eronat ca fiind a doua din lume, și căutând să angreneze China ca principală forță economică. Reacția Chinei nu a fost cea așteptată dar Rusia nu mai are ce face. Occidentul s-a dezmeticit, poate și datorită amenințărilor Rusiei revoluționare în esența ei, referitoare la ceea ce numesc și doresc a fi o necesară nouă ordine mondială. Rusia, spre deosebire de SUA, are o destul de îndelungată tradiție revoluționară. Îi plac schimbările radicale, pline de evenimente, dar în ograda altora. Rusia și-a folosit până acum cele două mari atuuri pe care le are: armata și resursele. La masa ruletei, Occidentul s-a văzut nevoit să riște și să sprijine, printr-un mecanism tot mai complex, o Ucraină al cărui teritoriu face parte din Heartland-ul definit de Mackinder în 1919, ale cărui afirmații în rezumat sunt probabil încă valabile[1]:
Cine stăpânește Europa de Est, comandă Heartland;
Cine guvernează Heartland, comandă Insula-Lume;
Cine conduce Insula Lume, comandă lumea.
Rusia se vede poziționată în “Pivot Area” definită de Mackinder și plusează cu teoria lui Spykman, care a susținut că statele litorale din Heartland (Rimland) pot controla centrul. Spykman, politologul american care a fost profesor de relații internaționale la Universitatea Yale și fondator al școlii realiste clasice în politica externă americană, nu a respins argumentele lui Mackinder, dar s-a concentrat mai degrabă pe Rimland, declarând că „Cine controlează Rimland guvernează Eurasia; Cine guvernează Eurasia controlează destinele lumii”. Spykman a subliniat că cele mai importante pentru obținerea puterii globale sunt căile navigabile. Ele, așa cum apar definite clar în noua Strategie Maritimă a Rusiei (ușor desuetă în condițiile actuale) sunt Marea Nordului, Mediterana, Golful Persic, Mările Chinei de Est și de Sud-Est. Și aici, Rusia este dependentă de economic potenta China, împreună cu fulminanta sa ascensiune militară. Rusia a simțit că poate pierde foarte mult dacă nu face ceva, măcar de a fi luată în calcul în cadrul jocurilor geopolitice viitoare.
Dar iată că vine iarna! Când Rusia a invadat Ucraina pe 24 februarie, informațiile occidentale au prezis o cădere rapidă a Ucrainei. Dar, în aceste predicții și calcule, nu a anticipat nici incompetența comandanților militari ruși, minciuna și corupția la toate nivelurile, nici eficacitatea rezistenței ucrainene și nici conducerea uluitoare a președintelui Zelensky. Nimic nu dezvăluia la început că războiul nu se va încheia printr-o victorie rapidă a Rusiei, la câteva ore de la invazie. Oferta SUA de a-l evacua pe Zelensky și familia lui indică acest fapt. Această ofertă implica în mod clar o acceptare a faptului că Rusia va obține ce dorea, deoarece dacă Zelensky ar fi fugit și guvernul său s-ar fi prăbușit, nu am fi văzut succesul unei rezistențe. De asemenea, niciun act nu a rezumat atât de perfect determinarea și curajul poporului ucrainean precum răspunsul sfidător al lui Zelensky: „Nu am nevoie de o plimbare, am nevoie de arme”. Când a spus asta, Zelensky știa că era vânat de mercenari deja pre-poziționați la Kiev, angajați de Rusia să-l omoare pe el și familia lui. Decizia lui de a rămâne și de a lupta nu a fost doar un act de conducere, ci și de un mare curaj personal. Așa cum Occidentul a fost luat prin surprindere, așa a fost și Vladimir Putin, și nu doar de ferocitatea rezistenței ucrainene. Nu se așteptase la efectul de coagulare, generat de invazie asupra națiunilor europene care, în săptămânile precedente, trimiseseră mesaje ambigue despre răspunsul lor probabil. Nimic nu ilustrează mai bine confuzia de dinaintea invaziei în diplomația europeană decât contactul personal continuu al lui Emmanuel Macron cu Putin până în ajunul invaziei, în credința fantezistă că el l-ar putea descuraja, în timp ce alți lideri europeni, precum Boris Johnson, au adoptat un plan mai dur, bazat pe refuzul de a dialoga. Putin nu se așteptase ca Finlanda și Suedia să inverseze decenii de politică și să-și exprime opțiunea de a se alătura NATO, cum nu se așteptase la reacția Germaniei, al cărei cancelar, Olaf Scholz, în duminica de după invazie, a uimit lumea anunțând reînarmarea Germaniei, poate cea mai mare schimbare a cursului istoriei europene de la prăbușirea comunismului.
Ce a schimbat totul? Ce a determinat unitatea țărilor NATO și UE? Eșecul neașteptat al Rusiei!
Și încet-încet totul s-a transformat într-un război de durată, cu o lungime și anvergură greu de anticipat. Apare elementul nuclear, sau nu? Sau alte arme sofisticate, de mare impact psihologic? Acum, cel mai general strateg al Rusiei este generalul Iarnă. Pas cu pas, Ucraina a ieșit din “zona retrogradării” și speră la un loc în fruntea clasamentului (să facem o referire și la Campionatul Mondial de Fotbal în desfășurare). Similitudinea situației este reală. Să speri la un loc fruntaș, implică existența sponsorilor! Victoria în deplasare (sau acasă) din Herson a reușit să conteste autoritatea Rusiei în una dintre cele patru regiuni declarate independente (dar alipite prin referendum). Ce putea fi mai umilitor? Vocile propagandei ruse sunt șocate. Afirmă că a fost atacată Patria Mamă. Oare este chiar așa? Post-reacția Rusiei demonstrează că nu este așa. Oare se bazează pe faptul că resursele energetice tot mai puține ale Ucrainei, anterior exportatoare de energie, sunt insuficiente pentru protejarea minimă a populației? Credem că da. Pe măsură ce iarna europeană coboară, este puțin probabil să existe mișcări semnificative pe câmpul de luptă de ambele părți. Condițiile de pe teren nu vor permite acest lucru. Armatele ambelor părți vor rămâne probabil înghețate pe poziție până la începutul primăverii anului viitor. Rușii vor continua să ducă un război de uzură, dar o astfel de acțiune cinetică, pe care probabil că o vom vedea, va consta în principal în lovituri cu rachete și drone asupra orașelor ucrainene, în special asupra infrastructurii energetice a Ucrainei. Rusia speră ca între timp, unitatea europeană inițială să înceapă să se fragmenteze. În linii mari, țările din Europa de Est, în special Polonia și statele baltice, sunt la fel de ferme ca întotdeauna. Printre națiunile din vestul și sudul Europei, care nu împart granița cu Rusia și, prin urmare, nu simt sentimentul de amenințare iminentă a vecinilor lor estici, apar diferențe. Marea Britanie, care a condus Europa în opoziția față de Putin, rămâne ferm hotărâtă. Națiunile europene continentale precum Franța, Germania și Italia sunt în cumpănă. Diferitele grade de angajament sunt evidente în câți bani au fost pregătiți să cheltuiască pentru înarmarea și furnizarea de sprijin umanitar pentru Ucraina: în timp ce Marea Britanie a cheltuit până acum aproximativ 5 miliarde USD, iar Polonia aproximativ 4 miliarde USD (majoritatea acestora din urmă pe costuri de relocare a refugiaților), angajamentul total al tuturor celorlalte națiuni europene combinate a fost, până acum, de puțin peste 3 miliarde USD. Între timp, în Statele Unite – care le-au furnizat ucrainenilor arme și ajutoare în valoare de aproximativ 25 de miliarde de dolari – începem să vedem ceea ce unii comentatori numesc “oboseala Ucrainei”. Două evenimente de săptămâna trecută ar putea slăbi voința Americii: succesul Partidului Republican în preluarea controlului asupra Camerei Reprezentanților și anunțul lui Donald Trump a unei alte candidaturi la președinție. Deși unii democrați de extremă stânga se opun și ei, principala opoziție din SUA pentru sprijinirea Ucrainei vine din partea republicanilor lui Trump. Cu o majoritate republicană atât de slabă în Cameră, influența celor care se opun sprijinului SUA pentru război va fi mai mare. Aici este de urmărit modul de acțiune a grupului parlamentar de dreapta „Freedom Caucus”. Ce înseamnă asta pentru Ucraina? Pe termen scurt, vor exista presiuni asupra lui Zelensky din partea unor lideri europeni, și nu doar a lui Macron. Dar asta ar însemna cedarea măcar a Crimeei și poate cedarea teritoriului din provinciile Luhansk și Donesk. Zelensky nu va face asta. Cu toate acestea, Putin, care are în continuare un sprijin intern (încă) destul de puternic în Rusia , nu se poate mulțumi cu nimic mai puțin decât are acum. Dar nu se știe ce va fi în viitor. De cealaltă parte a Atlanticului, publicul începe deja să fie obosit de război. Pe termen mai lung, dincolo de alegerile prezidențiale de peste doi ani, există o posibilitate semnificativă a unei administrații republicane izolaționiste, care poate nu va sprijini Ucraina la fel de mult.
Nu ar trebui să fim prea optimiști în a prezice victoria finală a Ucrainei. Dar putem prezice cu siguranță că acest război nu se va încheia prea curând.
Analiza : Forumul Securității Maritime
[1] https://iges.ba/en/geopolitics/mackinder-who-rules-eastern-europe-rules-the-world/