Convenția de la Montreux – factor de stabilitate sau catalizator de insecuritate în Regiunea Mării Negre-Autor: Dr. CONSTANTIN CIOROBEA
Introducere
Regiunea Mării Negre a reprezentat și reprezintă o zona cu specific deosebit care cuprinde o serie de aspecte nerezolvate, iar atacarea Ucrainei de către Federația Rusă complică și mai mult situația din regiune. Această regiune se află de foarte multă vreme sub influența relației complexe dintre Rusia și Turcia și a intereselor puterilor globale ale vremii, iar stabilitatea precară a devenit principala caracteristică a zonei. Aceste aspecte au generat nevoia unei reglementări internaționale a tranzitului prin strâmtorile Mării Negre, aspecte abordate prin prevederile Convenției de la Montreux.
„Convenţia privind regimul strâmtorilor Mării Negre”, sau pe scurt „Convenţia de la Montreux”, a fost semnată pe 20.07.1936 de Turcia, Bulgaria, România, URSS, Franţa, Marea Britanie, Grecia, Japonia, Iugoslavia, apoi Italia în 1938. Japonia s-a retras din Convenție după cel de-al Doilea Război Mondial. SUA nu au ratificat Convenția de la Montreux, dar respectă prevederile acesteia. Convenția reglementează tranzitul navelor prin strâmtorile Bosfor și Dardanele în raport de tipul acestora (nave de luptă sau nave comerciale) şi în raport de patru situaţii, şi anume perioada de pace, perioadă de război în care Turcia nu este un stat beligerant, perioadă de război în care Turcia este stat beligerant, perioadă în care Turcia apreciază că este ameninţată.
Astfel este garantată libertatea de trecere pentru toate navele civile în timp de pace, iar navele militare sunt supuse unor limitări, cum ar fi: obligativitatea transmiterii unei notificări cu 8 zile (pentru statele riverane), respectiv 15 zile înaintea tranzitului către autoritățile turce, care, la rândul lor, trebuie să informeze părțile la convenție; limitarea tipulu, numărului şi tonajului navelor de luptă aparţinând altor ţări decât cele riverane Mării Negre, staţionarea acestor nave este limitată la 21 de zile consecutiv; nu este permis accesul portavioanelor și submarinelor.
În situații de război și Turcia este neutră, nici o navă de luptă aparținând țărilor beligerante nu poate traversa strâmtorile Bosfor şi Dardanele, excepţie făcând doar situaţia în care acestea se întorc în portul de plecare. De asemenea, pe timp de război, Turcia are dreptul să ia deciziile pe care le consideră potrivite şi poate autoriza tranzitul oricărei nave.
Convenția de la Montreux implicații în regiune
Convenția a avut la bază ideea că statele riverane trebuie să dețină cheia accesului iar marele diplomat român Nicolae Titulescu, a susținut demersul de a oferi cheia Mării Negre turcilor. Acest lucru a fost acceptat și de URSS, apoi Federația Rusă pentru că se afla în concordanță cu unul dintre cele mai importante obiective strategice ale sale și anume, controlul asupra Mării Negre, fiind parte a politicii Rusiei de redobândire a puterii internaţionale şi de limitare a prezenţei NATO. În acest mod Federația Rusă, deține cheia accesului în regiune, limitând prezența NATO și a altor țări care nu sunt riverane Mării Negre, folosind Turcia, care în aparență exercită controlul accesului, în interes propriu,.
Războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei, realitățile geostrategice moderne reprezentate de flancul Estic al Alianței care, include regiunea Mării Negre, conexiunile politice, economice, culturale cu Mediterana de Est, cu Orientul Mijlociu, cu Caucazul de Sud, toate acestea fac din Marea Neagră, în continuare, o parte dintr-un arc de instabilitate, care preocupă și trebuie să preocupe țările din regiune, NATO şi UE. Astfel, regiunea Mării Negre, care în mod tradițional a fost tratată ca o zonă mai puțin importantă, capătă noi valențe strategice.
Poate un prim pas în realizarea stabilității regionale poate fi reprezentat de analizarea statutului Mării Negre, aceasta poate rămâne o mare închisă conform prevederilor Convenției de la Montreux, sau să devină o mare deschisă prin aplicarea prevederilor Convenţiei de la Montego Bay. Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării – UNCLOS (Convenţia de la Montego Bay), semnată în 1982, definește drepturile și responsabilitățile națiunilor cu privire la utilizarea mărilor și oceanelor lumii, fiind considerată de specialiști „o constituţie completă pentru oceanele şi mările lumii”. În convenție, la articolul 35, s-a stabilit că regimul juridic al strâmtorilor pentru care există convenţii internaţionale încheiate va continua să fie guvernat de aceste convenţii. Dar și în aceste condiții Turcia a refuzat semnarea Convenţiei de la Montego Bay.
Începând cu anul 2004, prin aderarea României și Bulgariei la UE, a început să se manifeste viziunea pentru schimbarea statutului Marii Negre, în mare deschisă. Practic statele membre ale UE sprijină dezvoltarea unor proiecte de infrastructură la Marea Neagră, iar în aceste condiții trebuie să aibă acces neîngrădit la aceste investiții și facilități.
În perioada 2004-2005, Uniunea Europeană lansează Politica de Vecinătate, iar în anul 2007, România contribuie la operaționalizarea conceptului Sinergia Mării Negre unde se încearcă inițierea unui demers al statelor costiere pentru a transforma statutul Mării Negre într-o mare deschisa. Tot acest efort a culminat cu reticența Turciei, Federației Ruse și Bulgariei. Chestiunea a scăzut ca relevanță în anul 2008, după Summit-ul NATO de la București, summit care nu a oferit Ucrainei și Georgiei perspective consistente de a adera la NATO. La câteva luni după acest summit, Rusia a atacat Georgia, iar Georgia a pierdut controlul asupra Osetiei de Sud și Abhaziei. În 2014, Federația Rusă și-a crescut semnificativ relevanța la Marea Neagră, preluarea controlului total asupra peninsulei Crimeea și a strâmtorii Kerci. Din aceste considerente practic întregul proces a fost întrerupt, iar Marea Neagră a rămas, o mare închisă.
Invadarea Ucrainei de către Federația Rusă, începută în februarie 2022, a scos în evidență și mai mult limitările Convenției de la Montreux. După cum este cunoscut pe 28 februarie 2022, Turcia a activat Convenția de la Montreux, și a închis strâmtorile de la Marea Neagră pentru navele militare aparținând statelor beligerante în conflictul din Ucraina. În acest fel a fost întreruptă linia de aprovizionare logistică a trupelor ruse din Siria, a fost afectată capacitatea Rusiei de a roti forțele din Marea Mediterană și a împiedicat aducerea de nave de luptă suplimentare în Marea Neagră. Chiar dacă în aparență activarea Convenției de către Turcia a afectat Federația Rusă, aspectele trebuie supuse unei analize mai atente.
În condițiile închiderii strâmtorilor turcești, Rusia a găsit modalități pentru asigurarea sprijinului logistic pentru forțele din Siria și pentru acțiunile din Ucraina, prin folosirea companiilor private sau a navelor civile. Această implicare a navelor comerciale în aprovizionarea acțiunilor de luptă încalcă spiritul Convenției de la Montreux și apare necesitatea reglementării acestor aspecte.
Federația Rusă au încălcat prevederile Convenției și în privința tranzitului submarinelor. În articolul 12 este prevăzut faptul că puterile riverane au dreptul să treacă prin strâmtori „în vederea reîntoarcerii la bază, submarinele lor construite sau cumpărate în afară de această mare” și „submarinele aparţinând ziselor Puteri vor putea de asemeni trece prin Strâmtori pentru a fi reparate în şantiere situate în afară Mării Negre”. Este evident că nu există o prevedere pentru tranzitul submarinelor din Marea Neagră pentru a acționa în Marea Mediterană, lucru obișnuit pentru Federația Rusă.
Pe de altă parte Turcia și-a folosit dreptul de a interpreta prevederile Convenției, privind tranzitul navelor de luptă, în favoarea Rusiei de mai multe ori și nu numai în cazul submarinelor. În conformitate cu Convenția de la Montreux, este permis, în condițiile specificate, tranzitul prin strâmtori a „vaselor de războiu de suprafaţă, altele decât vasele port-aeronave”. Dar Turcia și-a folosit dreptul de a interpreta termenii Convenției în favoarea Rusiei de mai multe ori din punct de vedere politic în trecut. Un astfel de caz este reprezentat de permisiunea de a trece pentru portavionul KIEV în 1976, URSS declarând că această navă este crucișător antisubmarin. O altă situație a fost când a permis trecerea portavionului Amiral Kuznețov în 1981, de această dată nava a fost declarată crucișător greu purtător de avioane.
Un alt aspect este reprezentat de interpretarea accesului în Marea și implicit se pune în discuție în acest caz perioada de staționare în regiune pentru navele care folosesc alte căi de acces decât strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Practic fluviile și râurile din bazinul Mării Negre nu intră sub incidența Convenției. Cazul celui de-al Doilea Război Mondial, când Germania a adus nave de luptă pe Dunăre, în sprijinul marinei Române care avea singura flotă care se putea împotrivi celei a URSS la Marea Neagră. Având în vedere aceste aspecte, este posibil ca România să fie din nou în situaţia din cel de-al Doilea Război Mondial (aliaţi să fie puși în imposibilitatea de a trimite nave în Marea Neagră), caz în care se impune luarea de măsuri, atât la nivelul modernizării Forțelor Navale, cât şi la nivelul infrastructurii de construcţie şi întreţinere a navelor de luptă.
Perspectiva schimbării statutului strâmtorilor, printr-o revizuire a Convenţiei de la Montreux, a generat îngrijorare cu privire la implicațiile ulterioare.
Rusia, și-a arătat în diferite moduri opoziția față de acest proiect, întrucât actualul regim îi garantează statutul de putere singulară în Marea Neagră, îi apără foarte bine interesele și impune restricţii împotriva unei posibile prezențe sporite a navelor de luptă din țări neriverane Mării Negre sau a navelor NATO. Deși au existat voci în Rusia care au susținut uneori necesitatea modificării Convenţiei, privind îngrădirea accesului navelor de luptă ale statelor neriverane și a duratei de ședere a lor, opinia dominantă la Moscova pare să fie una care să nu susțină o revizuire a Convenţiei.
Pe de altă parte mai mulți oficiali americani au afirmat că normele Convenției de la Montreux sunt depășite și nu mai pot răspunde situației de securitate din regiune. În acest sens, s-a propus revizuirea regulilor de intrare a navelor de luptă, a aspectelor privind perioada de ședere și cerințelor de notificare a Turciei cu privire la trecerea navelor de luptă prin strâmtori.
Turcia de asemenea așa cum am prezentat are o abordare proprie privind regimul strâmtorilor, promovându-și propriile interese, arând tuturor că menține controlul asupra strâmtorilor, chiar și până la a ajunge la schimbarea unilaterală a regimului acestora. Astfel Turcia a modificat indirect Convenția de Montreux, la 20.07.2018, impunând noi reguli considerate interne de Ankara, astfel: „Navele comerciale care transportă nave de război trebuie să treacă prin strâmtorile turcești sub statutul de nave de război”[1].
Construcția Canalului Istanbul de asemenea va impune, în mod automat, o analiză a prevederilor Convenției, într-o interpretare simplă, însăși crearea unui coridor nou, care nu este prevăzut în Convenţia Strâmtorilor, echivalează într-un fel cu o revocare de facto a convenţiei.
La toate aceste aspecte putem adăuga și faptul că unele din țările riverane Mării Negre (Ucraina și Georgia) nu au luat parte la negocierile preliminare semnării Convenției, astfel apar tot mai multe argumente care susțin necesitatea inițierii demersurilor modificării Convenției de la Montreux pentru a ține seama de realitatea situației din regiune.
Concluzii
Convenția de la Montreux a fost redactată când Marea Neagră se afla sub controlul Uniunii Sovietice și al Turciei, Uniunea Sovietică fiind superioară, dar în prezent situația din regiune s-a schimbat. Regiunea Mării Negre, capătă o altă importanță în plan economic și de securitate, devenind tot mai militarizată, mai instabilă și mai contestată, o regiune care pentru a se stabiliza are nevoie stringentă de un nou status-quo regional. De asemenea în regiune se manifestă două tendințe privind control Mării Negre.
Pentru Federația Rusă controlul asupra Mării Negre este unul dintre cele mai importante obiective strategice pe care Rusia le are, în ceea ce priveşte graniţele cu NATO şi UE, fiind parte a politicii Rusiei de redobândire a puterii internaţionale şi de limitare a prezenţei NATO. Aspect subliniat și în Doctrina maritimă a Federației Ruse din 2022, unde Marea Neagră este cuprinsă în Zonele importante pentru asigurarea intereselor naționale ale Federației Ruse.
Pe de altă parte tendințele de a deveni o putere regională ale Turciei devin tot mai evidente, iar Turcia trebuie să acționeze cu multă diplomație, sau să cedeze în alte domenii, pentru a evita o coliziune a intereselor ei, atât cu Rusia cât şi cu statele din regiune, cu SUA/NATO/UE.
De altfel echilibrul fragil pe care a fost realizată Convenția, controlul Uniunii Sovietice și al Turciei, a amenințat să se destrame la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când au izbucnit tensiunii între URSS și Turcia, prin presiunile exercitate de URSS asupra Turciei pentru renegocierea Convenției de la Montreux, astfel încât sovieticii să poată împărți controlul asupra Bosforului și Dardanelelor cu Turcia. „Criza Strâmtorilor turcești din 1946”, moment în care Uniunea Sovietică și-a sporit prezența militară la Marea Neagră și a făcut presiuni asupra guvernului turc să accepte constituirea de baze militare pe teritoriul turc. Situația a generat inițierea demersurilor făcute de Turcia pentru aderarea la NATO, aderarea a fost realizată în 1952.
Convenția de la Montreux privind regimul Strâmtorilor, în timp ce reglementează trecerea prin Strâmtori, conține, de asemenea, aspecte privind preocupările de securitate ale țărilor riverane Mării Negre. O continuare a interpretării prevederilor în favoarea Rusiei poate duce la afectarea intereselor celorlalte țări riverane și chiar la un moment dat a intereselor Turciei. Nimeni nu poate garanta că relațiile bune dintre Turcia și Rusia de astăzi vor fi eterne și nu vom asista la un moment dat la repetarea evenimentelor de pe timpul „Crizei Strâmtorilor turcești din 1946”.
România, Ucraina, Georgia, chiar și Bulgaria sunt interesate de o prezență mai mare a SUA, a NATO și UE în Marea Neagră, pentru a realiza un mediu de securitate stabil în regiune, favorabil dezvoltării și în acest caz o acțiune de revizuire a limitărilor pe care Convenția de la Montreux le impune în prezent navelor neriverane Mării Negre, nu poate fi exclusă.
România pe de altă parte trebuie să anticipeze posibilitatea ca pe agenda internațională să fie pusă în discuție necesitatea analizării situației Mării Negre, dacă poate rămâne o mare închisă conform prevederilor Convenției de la Montreux, sau să devină o mare deschisă prin aplicarea Convenţia de la Montego Bay. Este un moment cum nu se poate mai potrivit, având în vedere faptul că, acțiunile Federației Ruse au dus la o încălcare a spiritului Convenției, iar în ultimii ani, cu o deloc neglijabilă contribuție din partea României și a diplomației române, regiunea a beneficiat de o atenție tot mai crescută pe agenda UE, a NATO şi a SUA, materializată prin multiple inițiative care au legătură cu această regiune.
Bibliografie:
Cdor (rtg) Constantin Manea și Cdor Marian Moșneagu; Editura Mica Valahie – 2011; Dreptul mării în timp de pace și de război: regimul juridic al zonelor maritime și impactul acestora asupra desfășurării acțiunilor în cadrul conflictelor militare navale, forțele și mijloacele utilizate, statutul și protecția lor prin norme de drept internațional și intern;
https://lege5.ro/gratuit/g42dsnrw/conventia-privind-regimul-stramtorilor-marii-negre-din-20071936
https://www.csis.org/analysis/geostrategic-importance-black-sea-region-brief-history
[1] https://www.defenseromania.ro/ocolirea-conven-iei-de-la-montreux-din-1936-baza-navala-nato-pe-raul-bug-din-ucraina_605541.html