Editorial– 18 decembrie 2022
Declanșat cu mult timp înainte de către Rusia, războiul energetic a redesenat traseul livrărilor de energie, mai ales după invadarea Ucrainei. În jocul mondial, fiecare țară a căutat să se repoziționeze, atât ca furnizor, ca transportator cât și ca beneficiar. Resursele energetice reprezintă, printre alte tipuri de resurse, un fundament esențial al dezvoltării economice mondiale, sau, în situație extremă, de asigurare a standardelor minime actuale ale unei populații în creștere. China, prin contracte derulate de grupurile de afaceri JAVO şi SINOPEC, asigură circa 7% din consumul de gaz al țărilor UE, devenind un exportator important de gaz pentru Europa. Dar alianțele nu se uită ușor. Astfel China cumpără gaz lichefiat (GPL) din Rusia, ajutând astfel la echilibrarea balanței ei financiare după embargoul impus acesteia, crescând exportul de gaz pentru Europa, până la un maxim istoric. Piața „energiei de urgenţă” a transformat China într-un furnizor esențial pe piața europeană, iar SUA a devenit principalul exportator de GPL din lume. Aproximativ 68% din exporturile de GPL din SUA au mers în Europa în prima jumătate a anului 2022, faţă de doar 35% în 2021. Sistemele de conducte pentru gaze naturale și petrol ale Rusiei nu sunt proiectate pentru actualul context creat de embargoul Vestului, creând mari probleme de livrare a resurselor către noile piețe sau către cele tradiționale neafectate de embargou. Chiar și zonele aprovizionate pe cale maritimă sunt afectate de lipsa navelor transportatoare, dar, de exemplu, și de restricțiile impuse de Turcia pentru tranzitarea strâmtorilor. Rusia a luat măsuri care se observă pe piața second hand a tancurilor petroliere achiziționate de aceasta și care încep să contureze ceea ce este denumită a fi “The shadow fleet – Flota din umbră”.
Pe de altă parte, Rusia este foarte atentă și riguroasă în Marea Neagră, pentru impunerea propriilor interese în această regiune strategică și vitală pentru menținerea puterii și influenței sale globale, și nu este deloc dispusă să abandoneze. Ținând cont de acest fapt, se poate observa încadrarea contextuală a unor acțiuni diverse în planul securității pe scena internațională. Chiar și noua doctrină navală a Rusiei este specifică viziunii de intensificare a acțiunilor de consolidare a poziției de lider al polului de putere Euroasiatic. Rusia acordă o importanță extraordinară Mării Negre, fiind una dintre cele patru ieșiri ale sale la oceanul planetar. În contextul agresiunii din Ucraina, Rusia are o problemă foarte mare generată de aderarea Suediei și Finlandei la NATO, acest fapt transformând ieșirea ei la Marea Baltică (aproape un lac NATO) într-o direcție nesemnificativă. Pierderea ieșirii la Oceanul Planetar prin Marea Neagră și a puterii sale navale din regiune, ar fi un dezastru total. Astfel, Rusia își urmărește obiectivul de menținere și de extindere progresivă și accelerată a zonei Mării Negre în sfera sa de influență și dominație accentuată, căutând impunerea la nivel regional și internațional a statutului de putere mondială, esențial în competiția cu SUA, NATO, UE, China și alți actori internaționali. În același timp, China își arată interesele în regiune, mai ales în plan economic, dar și cu o implicare tot mai crescută în plan politic, în mediile serviciilor secrete și de informații. China este conștientă de potențialul regiunii şi manifestă interes pentru foarte multe domenii prin iniţiativa „Belt and Road”[1] (BRI), la care au aderat 147 de țări, printre care și zece ţări membre ale UE, incluzând aici România și Bulgaria state riverane Mării Negre, și cinci ţări din Balcanii de Vest. Și pentru China Zona Mării Negre reprezintă un interes deosebit, chiar dacă se suprapune cu interesele Rusiei. Proiecţia prin atracție a „soft power”-ului Beijingului în regiunea Mării Negre (și nu numai), dar și a „smart power”-ului în diferite părți ale Europei, inclusiv în zona noastră de interes, trebuie avută permanent în atenție. China se încadrează în categoria jucătorilor geostrategici care au capacitatea și voința națională de a exercita putere sau influență dincolo de granițele lor, pentru a modifica starea geopolitică existentă. În același timp, state ca Turcia, Iran, Ucraina, Azerbaidjan și Coreea de Sud sunt catalogate ca fiind state pivot geopolitic, datorită importanței amplasării geografice și din consecințele poziției lor potențial vulnerabile, în funcție de interesele și comportamentul jucătorilor geostrategici. Acum Turcia se dorește a fi catalogată ca fiind un jucător geostrategic în sine, mai ales prin puterea sa militară, combinată cu amplasarea geografică și deținerea controlului strâmtorilor, geografic denumite Bosfor și Dardanele, dar denumite de aceasta ca fiind ”strâmtorile turcești”. Convenția de la Montreux privind accesul în Marea Neagră este unul dintre instrumentele acestei puteri. Istoria ne-a demonstrat faptul că deținerea controlului strâmtorilor reprezintă un element important pentru asigurarea puterii și controlului întregii regiuni. Și Rusia știe acest lucru. Geografia și legislația internațională a conferit de-a lungul timpului, Imperiului Otoman și mai târziu Turciei, o influență majoră în această regiune. Marea Neagră a fost geografic un „lac turcesc” timp de trei secole, iar la un moment dat Rusia și-a dorit a fi un „lac rusesc” din punct de vedere al puterii navale din regiune, așa cum este în acest moment Marea Azov. Acum, prin diverse articole, sinteze sau studii, unii cred că este timpul să se analizeze, să se dezbată și actualizeze tratatul Convenției de la Montreux. Multe state doresc acest lucru, inclusiv Turcia, dar în direcții diferite. Care ar fi cauza? De prevederile Convenției de la Montreux, să spunem în contradicție cu principiile navigației militare libere în apele mărilor deschise, se bucură cu drepturi speciale țările riverane Mării Negre, preponderent Rusia și Turcia. Aceste privilegii, în opinia multor critici, contravin principiilor moderne ale dreptului maritim internațional având ca argument Convenția Națiunilor Unite privind Dreptul Mării (UNCLOS), din 1982, care prevede (articolul 38) dreptul de trecere prin strâmtorile internaționale . Statele semnatare ale Convenției de la Montreux sunt: Turcia, URSS, Marea Britanie, Franța (țară depozitară), Bulgaria, România, Grecia, Iugoslavia, Australia și Japonia. SUA și Italia nu sunt semnatare ale convenției. Acum, state riverane Mării Negre, precum Georgia și Ucraina nu sunt oficial părți ale Convenției de la Montreux, deoarece semnatara acordului a fost Uniunea Sovietică, iar Rusia este singurul stat succesor. Aceste state ar trebui să fie incluse în mod clar într-o nouă convenție, regiunea Mării Negre fiind o zonă de importanță geostrategică critică și un nod cheie al resurselor energetice globale, făcând referire aici atât resursele de hidrocarburi din regiune, cât și la infrastructura de tranzit a resurselor distribuite altor state. Ca modalitate a încercărilor sale de a-și menține statutul de putere mondială, Rusia își dorește accesul neîngrădit la Marea Egee, Mediterana de Est, Orientul Mijlociu și Africa, dar în același timp dorește să impună interdicția accesului în Marea Neagră a navelor militare aparținând altor state decât țărilor riverane acesteia. Din perspectiva lumii occidentale și a NATO, Marea Neagră a devenit o zonă de importanță, care nu trebuie lăsată sub dominația exclusivă a Rusiei. SUA și NATO caută să dezvolte strategii de acțiune coerente, pentru a asigura securitatea regiunii Mării Negre. La Summitul NATO de la Madrid, din 2022, a fost subliniată importanța regiunii Mării Negre prin adoptarea mai multor decizii cheie, iar Congresul SUA a luat în considerare adoptarea unor decizii importante pentru a spori securitatea în regiunea Mării Negre. La nivel regional, există „Inițiativa celor Trei Mări”, cunoscută și sub numele de „Inițiativa Marea Baltică – Marea Adriatică – Marea Neagră”, un forum format din 12 state, de-a lungul unei axe nord-sud de la Marea Baltică până la Marea Adriatică și Marea Neagră în Europa Centrală și de Est. Alături de aceasta, mai există Sinergia Mării Negre şi inițiativele de follow-up. Acestea au apărut și ca urmare a pericolului politicii expansioniste a Rusiei, coroborat cu eșecul inițiativelor regionale pentru Marea Neagră. Situația nerezolvată generată de Rusia prin implicarea în 2008 în Georgia, anexarea Crimeii în 2014, și războiul din Ucraina, precum și de conflictul dintre Armenia si Azerbaidjan, au retransformat bazinul Mării Negre într-o potențială arie geografică pentru intensificarea concurenței și confruntarea sub diverse forme a jucătorilor geostrategici și a pivoților geopolitici. Totul a început în momentul când Rusia a reacționat prin recunoașterea autonomiei celor două provincii ale Georgiei, Abhazia și Osetia de Sud, în 2008, chiar atunci când NATO și-a anunțat intenția de a integra Ucraina și Georgia în Alianță. Anul 2008 a fost anul în care Rusia a început să se simtă amenințată că își va putea pierde sfera de influență. În contextul actualelor evoluții la nivel regional și global și având în vedere proximitatea lor geografică, China și Rusia chiar par două state perfect armonizate, în sfera politică, militară, de securitate și, mai nou, în domeniul economic. Rusia și China par interesate reciproc pentru extinderea cooperării bilaterale. Aici rămâne de văzut cât de mult va exploata China situația dificilă a Rusiei, fără a se îndatora sau a depinde exclusiv de aceasta, căutând să mențină echilibrul și stabilitatea mondială, conform intereselor proprii. Rusia a declarat faptul că își dorește schimbarea ordinii mondiale și are o aversiune față de o lume unipolară și, chiar dacă nu recunoaște în mod explicit, a ales soluția greșită (dar singura pentru ea) a utilizării „hard power”. Totuși, ceva se întâmplă. Ceva este în transformare. Și nu în direcția dorită de Rusia. Atitudinea Chinei ne demonstrează faptul că deși urmărește același obiectiv, nu este atât de apropiată de Rusia, alegând calea „soft power”. Poate Rusia este percepută ca făcând propagandă pentru o cauză fără a înțelege pe deplin obiectivele ei, fiind folosită cinic de China, Am putea oare folosi în acest caz termenul jargonului politic de „idiot util”?
La nivel internațional, China și Rusia au generat percepția că împărtășesc o serie de interese similare și reciproce în ceea ce privește securitatea la nivel regional și global, dar mai ales par să îmbrățișeze și să promoveze multilateralismul. În același timp, ele caută să păstreze stabilitatea și să controleze evoluțiile tuturor celorlalte entități din imediata lor apropiere. Din păcate, Rusia și China sunt vecine și unele zone de interes se suprapun, iar spiritului de rivalitate duce, vrând nevrând, la politici externe concurențiale în diverse regiuni. În acest moment, resursele energetice stau la baza dezvoltării relațiilor Chinei cu Rusia. Rusia este obligată să vândă la prețuri derizorii, iar China să cumpere cantități mari, profitând de un preț foarte scăzut. Conștientă de un anumit grad de pericol și dependență, China riscă dorindu-și revitalizarea unor provincii din nord-est, fără a implica întreaga țară. China pune mai presus de toate propriile interese geopolitice și geostrategice, chiar dacă relația dintre cele două țări s-a bazat, în trecut, pe rivalitatea, comun împărtășită, cu țările vestice.
Analiza: Forumul Securității Maritime