Imperativul unei Politici și Strategii de Securitate Maritime pentru România– Analiză Forumul Securitătii Maritime
“Toate popoarele care au însemnat ceva în istoria lumii, au devenit puternice și bogate prin mijloacele puterii maritime”
Viceamiral Ioan BĂLĂNESCU
Continut aparut in Studiu FSM: Reziliența maritimă a României în era amenințărilor hibride și importanța unei strategii de securitate maritimă
Politica maritimă și strategia de securitate maritimă joacă un rol vital în asigurarea intereselor globale legate de mediul maritim. Oceanele și mările din întreaga lume constituie unul dintre cele mai importante medii în care se desfășoară activități economice, comerciale și de exploatare a resurselor naturale. Acest vast spațiu acvatic asigură transportul internațional de mărfuri și materii prime, exploatarea resurselor energetice și minerale și furnizează hrana pentru miliarde de oameni.
Cu toate acestea, politica maritimă și securitatea maritimă se confruntă cu provocări semnificative. Pirateria, actele teroriste și traficul ilegal de droguri și ființe umane reprezintă doar câteva dintre amenințările cu care se confruntă mediul maritim. Schimbările climatice, poluarea și pescuitul excesiv reprezintă alte probleme majore care afectează sănătatea ecosistemelor marine și stabilitatea comunităților de coastă.
România se află într-o poziție strategică pe malul Mării Negre, ceea ce subliniază importanța protejării și conservării mediului maritim. Impactul conflictelor armate asupra Mării Negre și a resurselor sale naturale valoroase este un subiect crucial, ce trebuie investigat pentru a dezvolta o abordare eficientă a securității maritime.
Pentru România, Politica Maritimă și Strategia de Securitate Maritimă joacă un rol crucial, având în vedere accesul la Marea Neagră și porturile sale maritime importante. Marea Neagră reprezintă o rută vitală pentru comerțul internațional și este o sursă de resurse naturale valoroase. Prin urmare, este esențial ca România să dezvolte o politică maritimă adecvată și o strategie de securitate maritimă bine gândită pentru a proteja și promova interesele naționale legate de acest mediu maritim.
Politica maritimă a României ar trebui să se concentreze pe promovarea dezvoltării durabile a zonelor maritime, gestionarea eficientă a resurselor marine și conservarea biodiversității unice din Marea Neagră. Implementarea unor politici adecvate de pescuit, gestionarea corespunzătoare a zonelor marine protejate și dezvoltarea unei flote de nave civile sunt de asemenea aspecte importante în asigurarea utilizării sustenabile a resurselor marine, a conservării ecosistemelor dar si o componentă importantă a dezvoltării economice a României.
Reziliența maritimă a României în era amenințărilor hibride reprezintă o provocare complexă, dar esențială pentru asigurarea securității și prosperității țării. Amenințările hibride reprezintă un amestec de tactici militare și non-militare, care pot fi dificil de detectat și contracarat. În acest context, dezvoltarea unei politici maritime robuste și implementarea unei strategii de securitate maritimă corespunzătoare sunt esențiale pentru a consolida reziliența României în fața acestor amenințări complexe.
Pe măsură ce amenințările hibride continuă să evolueze, adaptabilitatea și flexibilitatea politicii maritime și a strategiei de securitate maritimă devin esențiale. Monitorizarea constantă a schimbărilor din mediul de securitate maritim și ajustarea politicilor și strategiilor în consecință sunt esențiale pentru a răspunde cu succes la amenințările în schimbare.
Pentru a face față acestor provocări, o politică maritimă coerentă și bine concepută este esențială. Politica ar trebui să se concentreze pe dezvoltarea capacităților de conștientizare situațională maritimă, promovarea cooperării regionale, creșterea rezilienței infrastructurii maritime și asigurarea utilizării durabile a resurselor marine. Colaborarea cu statele vecine și partenerii regionali este de asemenea importantă pentru a identifica și contracara amenințările comune din mediul maritim.
Pe lângă politica maritimă, implementarea unei strategii de securitate maritimă reprezintă o componentă-cheie în consolidarea rezilienței României în fața amenințărilor hibride. Strategia ar trebui să implice o cooperare strânsă între agențiile civile și militare, integrarea capacităților de apărare și securitate, și o evaluare cuprinzătoare a riscurilor, pentru identificarea vulnerabilităților și dezvoltarea unor măsuri adecvate de răspuns.
În concluzie, România trebuie să adopte o abordare holistică și bine coordonată pentru a consolida reziliența sa maritimă în fața amenințărilor hibride. O politică maritimă eficientă, care să promoveze cooperarea regională și dezvoltarea infrastructurii maritime, împreună cu o strategie de securitate maritimă robustă, pot contribui la asigurarea securității și prosperității mediului maritim al României. Prin colaborarea cu partenerii internaționali și organizațiile regionale, România poate juca un rol esențial în promovarea securității maritime și a stabilității în regiunea Mării Negre, contribuind la securitatea și prosperitatea globală.
Invazia rusă în Ucraina a generat o îngrijorare generalizată în rândul aliaților și partenerilor SUA în privința securității în zona Mării Negre și a împrejurimilor sale. Deși modul în care conflictul din Ucraina se va încheia rămâne incert, consecințele sale vor avea efecte pe termen lung asupra securității regionale.
În ultimii ani, Marea Neagră a devenit o zonă cheie în ceea ce privește conflictele strategice și securitatea regională. Importanța sa este dată de poziția sa strategică, precum și de resursele naturale și de rutele comerciale critice care tranzitează prin aceasta. Odată cu intensificarea acțiunilor agresive ale Rusiei în ultimii ani, a crescut îngrijorarea cu privire la securitatea Mării Negre și a regiunilor din jurul său, iar aceasta a devenit o problemă majoră de securitate pentru NATO și partenerii săi.
NATO și partenerii săi din regiune au luat măsuri de securitate pentru a proteja zonele vulnerabile și pentru a contracara acțiunile agresive ale Rusiei. În această privință, Statele Unite au anunțat un nou plan de securitate pentru Marea Neagră, care include sporirea prezenței militare în regiune și îmbunătățirea capacităților de apărare a partenerilor săi din regiune.
Invazia rusă în Ucraina a accentuat îngrijorările privind securitatea Mării Negre și a regiunilor din jurul său. În aceste condiții, este important ca NATO și partenerii săi să continue să ia măsuri pentru a contracara acțiunile agresive ale Rusiei și pentru a consolida securitatea regională pe termen lung. Pentru a dezvolta o strategie eficientă pentru regiunea Mării Negre, este necesar să ne concentrăm asupra aspectelor maritime ale acestei zone. În acest sens, investițiile militare americane în porturile românești ar fi esențiale, cu un accent deosebit pe portul Constanța, dar și pe porturile dunărene precum Galați și Brăila.
Convenția de la Montreux, care reglementează accesul navelor de război străine la Marea Neagră, impune o serie de restricții în acest sens. Cu toate acestea, din punct de vedere legal, există o posibilitate pentru SUA și alte state NATO de a crea o baza militara navala în România care poate oferi o locație perfecta in portul Agigea unde exista un cheu terminal amenajat cu facilitați aparținând CFR marfa si unde stau in conservare cele doua feriboturi „Mangalia“ și „Eforie“. Cu investiții minime aceasta locație oferă locul perfect pentru dezvoltarea unei baze navale NATO.
Sunt cel puțin trei soluții de a crea aceasta baza ocolind restricțiile Convenției de la Montreux:
Prima poate fi realizata cel mai facil prin deblocarea achizitiilor de nave pentru Forțele Navale Române si acordarea unei prioritati la nivelul UE de construire simultana a acestora în mai multe șantiere, accelerand astfel livrarea intr-un timp relativ scurt .
A doua se poate realiza prin cedarea de către NATO sau țări din coaliție a cel puțin doua nave de tip fregata sau corveta, a trei nave specializate in lupta contra minelor si a altor nave României care sub pavilion românesc pot intra in Marea Neagra. Forțele Navale Romane pot asigura cu o adaptare minima exploatarea si folosirea acestora având pregătite echipaje care exploatează nave din acesta clasa pe deplin interoperabile în sistem NATO. Operand aceste nave sub comanda NATO nu vor fi probleme in formarea inclusiv a unor echipaje mixte.
O alta posibilitate ar putea fi tranzitarea pe Dunăre a unor nave militare adecvate, cu tonaj mic. Adâncimile minime înregistrate pe tot parcursul Dunării pana in România sunt de max 2.5 m si variază in funcție de anotimp, cel mai prielnic fiind primăvara când nu se ating astfel de valori.
În acest sens, NATO si SUA ar putea lua în considerare dezvoltarea unei forțe, care să cuprindă nave rapide și eficiente cu rachete, special concepute pentru a contracara platformele rusești mari din Marea Neagră, care ar putea reprezenta o amenințare pentru navele și interesele NATO din regiune.
În plus, această abordare ar oferi o soluție la restricțiile impuse de convenția de la Montreux, care limitează accesul navelor de război străine în Marea Neagră și a pozitiei Turciei fată de Rusia. În loc să se concentreze pe navele mari de război, care ar putea fi restricționate de convenție, SUA si statele NATO ar putea folosi nave mai mici, mai manevrabile cu o putere de foc considerabilă.
În prezent suntem într-o perioadă de creștere a instabilității, la nivel global, cauzată de un amestec de reminiscențe ale Războiului Rece, apariția unor amenințări revizioniste și o competiție a sistemelor de valori morale, politice și religioase. Pe fondul acestei instabilități generale în regiunea Mării Negre avem acum un conflict deschis unde identificăm, concentrate, toate aspectele de instabilitate globale, dar și terenul în care NATO și UE pot fi puse la încercare. Iar în acest context evoluția situației geopolitice în această regiune poate avea consecințe dincolo de acest spațiu, afectând interesele de securitate ale statelor democratice.
Situația din Ucraina capătă o evoluție tot mai complexă, iar o soluție acceptată de ambele părți pare a fi tot mai îndepărtată. Aspecte care solicită o reacție cât mai rapidă din partea NATO, pentru identificarea unei noi strategii pentru flancul Estic și mai ales pentru regiunea Mării Negre, consolidarea prezenței în regiune și efectuarea de acțiuni preventive în direcția unei descurajări credibile. Militarizarea Crimeii începând cu 2014 a permis Rusiei să-și sporească influența în regiune, dar și în Estul Mediteranei. Prin urmare, NATO și UE trebuie să facă față atât frământărilor din Marea Neagră și estul Mediteranei, dar și să înceapă să se implice activ și în alte regiuni pentru a contracara dorința Rusiei și a Chinei de a impune viziunea proprie. Pentru că dincolo de considerente strategice și sfere de influență, ceea ce este în joc în Marea Neagră, în contextul războiului din Ucraina, este o bătălie pentru valori. Practic Rusia încercă să impună la nivel regional dar și mondial punerea sub semnul întrebării a valorilor democratice, a statului de drept și a drepturilor omului.
Anexarea ilegală a Crimeii de către Rusia și războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, care poate fi considerat o agresiune împotriva întregii comunități democratice și împotriva ordini internaționale bazate pe reguli, a determinat Alianța să își evalueze modul în care este în măsură să își îndeplinească misiunea principală – apărarea colectivă – să-și asigure credibilitatea. Au fost inițiate acțiuni pentru consolidarea prezenței NATO pe flancul Estic, care reprezintă un răspuns just, defensiv și proporțional la utilizarea forței militare sau a războiului informațional de către Rusia împotriva vecinilor săi. De asemenea războiul din Ucraina reprezintă o justificare, dacă mai era nevoie de așa ceva, pentru inițierea demersurilor de elaborarea unei noi strategii a NATO pentru aceasta regiune.
Regiunea Mării Negre va continua să reprezinte o prioritate, pe termen lung, pentru Federația Rusă și va acționa pentru întărirea capabilităților militare, dar și pentru întărirea poziției autoritare folosind acțiunile de război informațional. În condițiile în care dialogul cu Rusia va fi tot mai redus, rolul statelor membre NATO și UE din regiune devine tot mai important, iar acestea trebuie să acționeze coordonat pentru scoaterea în evidență a importanței strategice a regiunii Mării Negre. De asemenea trebuie să acționeze pentru a împiedica escaladarea conflictelor în regiune și pentru consolidarea posturii comune de descurajare. Se impune de asemenea promovarea necesității asigurării unei prezențe militare permanente NATO, navale și aeriene, cu scopul asigurării unui echilibru de forțe în regiune.
O strategie de securitate pentru Marea Neagră a NATO va trebui să ia în calcul prevederile Convenției de la Montreux privind regimul Strâmtorilor, care în timp ce reglementează trecerea prin Strâmtori, conține, de asemenea, aspecte privind preocupările de securitate ale țărilor riverane Mării Negre. În prezent Federația Rusă, controlează accesul navelor militare, NATO și a altor țări care nu sunt riverane Mării Negre, folosind Turcia, care în aparență exercită controlul accesului, în interesul comun al țărilor riverane.
Dar România, Ucraina, Georgia, chiar și Bulgaria sunt interesate de realizarea unui echilibru de forțe în regiune, de asigurarea unui mediu de securitate stabil în regiune, favorabil dezvoltării, iar limitările generate de convenție împiedică obținerea acestor deziderate.
Un alt aspect important la nivel regional este reprezentat de conflictelor prelungite, înghețate, din bazinul Mării Negre, care necesită o evaluarea realistă a naturii și scopului, pentru a identifica instrumentele politice, diplomatice și economice adecvate în vederea dezamorsării potențialului lor exploziv și facilitării unei eventuale soluționări. Iar o reevaluare a amenințărilor de securitate pe Flancurile Sudic și Estic ale NATO este necesară, făcând o diferență clară între provocările militare și cele non-militare.
Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării semnată la Montego Bay în 1982 continuă să aibă un rol de codificare și de reglementare a unor noțiuni precum: delimitarea spațiilor marine între statele vecine; drepturile statelor riverane asupra zonei economice exclusive, exploatarea surselor zonei internaționale a teritoriilor submarine, combaterea poluării, cercetarea științifică; crearea a două noi organisme internaționale: Autoritatea Internațională pentru Fundul Mărilor și Oceanelor și Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării.
Noi convenții referitoare la mediul marin au fost adoptate în anii 2000, inclusiv una privind sistemele antifouling (AFS 2001)[1], alta privind gestionarea apei de balast pentru prevenirea invaziei speciilor străine (BWM 2004) și alta privind reciclarea navelor (Hong Kong International), Convenția pentru reciclarea sigură și ecologică a navelor (2009). În anii 2000, statele s-au concentrat și pe securitatea maritimă, odată cu intrarea în vigoare, în iulie 2004, a unui nou regim de securitate cuprinzător pentru transportul internațional, inclusiv Codul Internațional pentru Securitatea Navelor și a Instalațiilor Portuare (ISPS), devenit obligatoriu în temeiul modificărilor la SOLAS adoptate în 2002.
În 2005, IMO a adoptat amendamente la Convenția pentru reprimarea actelor ilegale (SUA) împotriva siguranței navigației maritime, 1988, și Protocolul său aferent (protocoalele SUA din 2005), care, printre altele, introduc dreptul unui stat parte care dorește să urce la bordul unei nave care arborează pavilionul altui stat parte, atunci când partea solicitantă are motive întemeiate să suspecteze că nava sau o persoană aflată la bordul navei este, a fost sau urmează să fie implicată în săvârșirea unei infracțiuni în temeiul Convenției.
Schema de audit a statelor membre ale IMO, care a devenit obligatorie în temeiul unui număr de instrumente cheie ale IMO la 1 ianuarie 2016, va juca din ce în ce mai mult un rol esențial în sprijinirea implementării eficiente, oferind unui stat membru auditat o evaluare cuprinzătoare și obiectivă a modului în care administrează și administrează eficient și implementează acele instrumente obligatorii ale IMO care sunt acoperite de schemă[2].
Acestor eforturi urmează să li se alăture noua Convenție pentru conservarea și dezvoltarea durabilă a diversității biologice marine în zone din afara jurisdicției naționale. În acest mod, patrimoniul comun al umanității are șanse mari de a fi protejat și asigurat, convenția fiind de fapt brațul care are rolul nobil de a-l salva din pericol. Când urmează a fi semnată? Cum va fi pusă în aplicare? Va depăși scopul nobil al acesteia blocajele intereselor financiare? Acestea sunt întrebări la care urmează să răspundă doctrina și practica juridică a viitorului.
În sens geopolitic, se poate spune că problemele domeniului pe care astăzi îl denumim securitate maritimă au reprezentat obiect de studiu și de elaborare a politicilor specifice încă de la începutul expansiunii europene de peste mări, în secolul al XV-lea. Aspectul determinant al securității maritime în acea epocă a fost acela al asumării responsabilității de către stat pentru asigurarea securității maritime în mările îndepărtate. În secolele XV-XVI mările și oceanele lumii au fost dominate de Portugalia și Spania, care au încercat, în cele din urmă fără succes, să stabilească un regim de securitate maritimă centralizat, controlat de stat, bazat pe principiul mare clausum. A urmat apoi o perioadă cuprinsă între secolele al XVII-lea și al XIX-lea în care menținerea securității maritime globale a trecut din responsabilitatea statului în cea a unor actori privați puternici, în special marile companii comerciale europene. În acest sens, proprietarii de nave au devenit în cea mai mare parte răspunzători de securitatea propriilor nave în conformitate cu principiul mare liberum. De la sfârșitul secolului XIX și până în 1990 a urmat epoca puterii maritime, în timpul căreia marinele dezvoltate europene și cea a SUA au impus un regim de securitate maritimă globală destul de eficient, care a asigurat libertatea de navigație și condiții sigure pentru comerț în cele mai importante zonele maritime ale lumii. În epoca post-Război Rece care a urmat, deși se părea că responsabilitatea privind securitatea maritimă se va întoarce înapoi către armatori și companiile private, statul slăbindu-și eforturile în acest sens, totuși importanța crescândă a problemelor tradiționale de securitate maritimă datorată ascensiunii Chinei și conflictului ruso-ucrainean poate duce la o inversare a acestei. Aceasta este de fapt epoca în care probelemele de securitate a mediului maritim sunt grupate sub conceptul de securitate maritimă și apar studiile de securitate maritimă care conturează acest domeniu de studiu și cercetare ca un domeniu de sine stătător.
Astfel, ceea ce pentru secolul al XX-lea a fost mai degrabă recunoscut ca putere maritimă, devine în secolul XXI securitate maritimă, concept ce câștigă din ce în ce mai mult interes și popularitate. Studiile internaționale de securitate maritimă reprezintă astăzi un câmp de analiză în plină ascensiune. Nevoile de politici maritime clare ale diverselor autoritățile militare și civile, dar și interesele actorilor comerciali, inclusiv a celor din industria de transport maritim, au scos în evidență din ce în ce mai mult utilitatea studiilor de securitate maritimă. Totuși, pentru a oferi o mai bună înțelegere provocărilor contemporane de securitate maritimă globală, experții acestui domeniu ar trebui să dezvolte o agendă de cercetare independentă, care să răspundă cerințelor tuturor actorilor domeniului maritim. În acest mod, studiile de securitate maritimă pot produce cunoașterea necesară pentru conceperea acelui regim de securitate maritimă potrivit pentru secolul XXI.
Definirea securității maritime din perspectivă românească este o provocare majoră a agențiilor implicate în acest proces, și necesită implicare chiar și la nivel național.
Demersul în definirea securității maritime va trebui început cu definirea intereselor naționale ale României în domeniul maritim și analiza riscurilor și amenințărilor la adresa acestor interese, așa cum au procedat și celelalte state și organizații care au elaborat și adoptat conceptul.
Dintre cele trei perspective de abordare a conceptului de securitate maritimă prezentate anterior, ar putea fi utilizată în definirea și explicarea conceptului românesc în principal abordarea matricială, în funcție de particularitățile noastre, iar din celelalte am putea selecta elemente pe care să le adaptăm la situația specifică mediului maritim de interes pentru România și ”Este foarte important să nu uităm că siguranța este necesitatea care apare la intersecția dintre interese, pe de o parte și pericole și riscuri, pe de altă parte. Răspunsul la această necesitate este securitatea”.[3]
Analizând cele mai recente strategii naționale de securitate maritimă, începând cu anii 2013/2014 și terminând cu cele din 2022, elaborate de state cu putere maritimă considerabilă cum sunt SUA, Federația Rusă, Marea Britanie, Franța, dar și cele cu o putere maritimă de luat în seamă cum sunt Spania, Polonia, rezultă clar că acestea pleacă în primul rând de la interesele naționale maritime proprii, iau în considerare riscurile și amenințările la adresa acestor interese generate de actorii statali și non-statali și catastrofele/ dezastrele naturale, legislația internațională și internă legate de guvernanța domeniului maritim și siguranța acestuia, securitatea națională și a individului, activitățile economice specifice sau corelate cu domeniul maritim etc. Rezultă în mod evident că securitatea maritimă este parte a securității naționale și necesită politici maritime specifice, legislație adecvată și structuri complexe conduse și coordonate unitar la nivel național, care să cuprindă reprezentanți, forțe și mijloace din toate domeniile care pot să contribuie la realizarea securității și siguranței maritime în zonele maritime (și fluviale) de interes național.
La consolidarea conceptului trebuie să avem în vedere neapărat și evoluția recentă a situației geopolitice din zona (extinsă) a Mării Negre și lecțiile învățate din războiul ruso-ucrainian, care au consecințe deosebite asupra abordării securității maritime și a modalităților de ducere a luptei pe mare.
Identificarea unui proiect de concept românesc adecvat poate oferi Forumului Securității Maritime o bază solidă de pornire în demersul îndeplinirii scopului și obiectivelor asumate la înființarea acestuia.
Pentru România: „Securitatea maritimă, ca parte a securității naționale, reprezintă un ansamblu coordonat de măsuri organizatorice și practice care asigură acea stare/situație politică internă și internațională favorabilă, ce permite afirmarea, promovarea și, la nevoie, apărarea intereselor maritime ale României în relațiile cu ceilalți actori statali și nonstatali care sunt implicați și/sau desfășoară activități în domeniul maritim precum și protejarea acestor interese împotriva oricăror riscuri și amenințări”.
România are nevoie de o politică maritimă și o strategie maritimă pentru a maximiza beneficiile economice și de mediu ale zonelor maritime ale țării și pentru a gestiona eficient resursele acvatice și costiere, beneficiile economice, sociale și de mediu ale activităților maritime și pentru a proteja interesele naționale în zonele maritime.
O politică și o strategie maritimă bine dezvoltate ar putea ajuta la dezvoltarea industriilor maritime, la îmbunătățirea cooperării regionale și la gestionarea eficientă a resurselor marine.
Situația actuală impune elaborarea politicii maritime și a strategiei maritime, adaptate specificului național, integrate în politicile și strategiile naționale ale României, putând deveni un proiect de țară pe baza unei largi consultări a mediului economic, social și guvernamental.
Pana acum aveam o zicală: „Cel mai bun vecin al României este Marea Neagră”. Dar a venit momentul să înțelegem că nici măcar Marea Neagră nu mai este un bun vecin, în condițiile militarizării Crimeii, ale invaziei ilegale, neprovocate și brutale a Ucrainei de către Rusia și prin schimbarea dramatica a echilibrului strategic în această zonă.
Țările cu ieșire la mare au datoria ca în cadrul acțiunilor de politică externă să își promoveze interesele privind Oceanul Planetar și să își dezvolte capabilitățile de apărare în domeniul maritim, iar în cazul României și fluvial, în condițiile în care de acest spațiu poate depinde dezvoltarea economică a țării respective. Din această perspectivă, Romania este obligată să își exercite rolul de putere maritimă regională. Această obligație trebuie sa fie susținută doctrinar de „Strategia Națională de Apărare”. În condițiile actuale, Romania nu se poate sustrage de la responsabilitățile regionale reprezentate de promovarea și asigurarea unui climat de stabilitate și securitate în regiunea Mării Negre.
Războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei, realitățile geostrategice moderne reprezentate de flancul estic al Alianței, care include regiunea Mării Negre, legăturile politice, economice și culturale cu estul Mediteranei, Orientul Mijlociu și Caucazul de Sud, toate fac din Marea Neagră o parte a unui arc de instabilitate care este și trebuie să fie o preocupare pentru țările din regiune, pentru NATO și UE. Astfel, regiunea Mării Negre, care în mod tradițional a fost tratată ca o zonă mai puțin importantă, capătă o nouă semnificație strategică.
In acest context geopolitic, România poate reprezenta un centru de coagulare a intereselor regionale, un vector de stabilitate, democrație și de promovare a valorilor euroatlantice în regiune. Din aceste considerente, țara noastră, prin definirea și promovarea deschisă și în mod clar a propriilor interese în mediul maritim și fluvial, poate deveni un vector al intereselor euroatlantice în regiune, în condițiile în care este tot mai evident că interesele Alianței și ale Europei sunt și ale României.
Punerea în aplicare și protecția intereselor naționale ale României în domeniul maritim și fluvial sunt asigurate de instituțiile statului cu responsabilități în acest domeniu, autoritățile publice locale, firme cu capital de stat sau privat și de instituțiile societății civile. Acțiunile agresive ale Rusiei și declanșarea războiului împotriva Ucrainei demonstrează faptul că rolul factorului de putere în relațiile internaționale nu s-a diminuat, iar România trebuie să poată fi în măsură să răspundă adecvat acțiunilor agresive și să își protejeze interesele naționale în domeniul maritim și fluvial, prin dezvoltarea puterii sale maritime și fluviale.
Pe de altă parte, epoca modernă se caracterizează prin creșterea intensității dezvoltării activității umane în mediul maritim și aici ne referim la Oceanul Planetar, inclusiv prin extinderea activităților de cercetare științifică, dar și economice, pentru utilizarea resurselor sale. Pe termen lung, importanța mediului maritim va crește în mod constant, din cauza epuizării resurselor naturale terestre și a necesității de a identifica noi surse pentru exploatarea resurselor vitale dezvoltării economice.
Dezvoltarea activităților maritime și fluviale, a potențialului maritim și consolidarea capacităților de apărare în acest domeniu reprezintă una dintre condițiile decisive pentru asigurarea unei dezvoltări sociale și a creșterii economice durabile a României.
Transformarea pavilionului naval românesc într-un competitor global necesită eforturi susținute și coordonate din partea autorităților și a industriei maritime. Investițiile în modernizarea flotei, dezvoltarea infrastructurii portuare, stimularea inovației și tehnologiei, îmbunătățirea calității serviciilor și promovarea pavilionului românesc la nivel internațional sunt doar câteva dintre direcțiile esențiale pentru a atinge acest obiectiv. Cu o abordare strategică și concentrată, România are potențialul de a-și consolida poziția în industria maritimă globală și de a deveni un participant important și competitiv în transportul maritim la nivel internațional.
Importanța unei bănci maritime în România este evidentă, având în vedere potențialul sectorului maritim și rolul său strategic în economie. O astfel de instituție financiară specializată ar sprijini investițiile în flota maritimă, dezvoltarea infrastructurii portuare, facilitarea comerțului internațional, promovarea inovației și crearea de locuri de muncă. Prin intermediul acestei bănci maritime, România ar avea oportunitatea de a-și consolida poziția în industria maritimă la nivel global, contribuind la creșterea și dezvoltarea durabilă a economiei țării.
Transformarea porturilor românești în centre portuare competitive necesită un angajament pe termen lung și o abordare strategică. Modernizarea infrastructurii portuare, simplificarea procedurilor administrative, adoptarea tehnologiilor inovatoare, promovarea parteneriatelor, dezvoltarea serviciilor adiacente și focusul pe sustenabilitate sunt cheia pentru a atrage companii și fluxuri comerciale către porturile românești. Prin aceste eforturi, porturile românești pot deveni hub-uri logistice importante și pot contribui semnificativ la dezvoltarea economică a țării, consolidând astfel poziția României pe scena internațională a comerțului maritim.
Relansarea construcțiilor navale în România reprezintă o oportunitate valoroasă pentru dezvoltarea economică a țării. Prin crearea de locuri de muncă, stimularea exporturilor, dezvoltarea unui cluster industrial și a lanțului valoric, transferul de tehnologie și diversificarea economiei locale, acest sector ar putea aduce beneficii semnificative și ar consolida poziția României în industria maritimă globală. Cu investiții adecvate, sprijin guvernamental și colaborare între sectorul public și privat, relansarea construcțiilor navale poate deveni o forță motor pentru dezvoltarea durabilă și prosperitatea țării.
Planificarea teritoriului maritim este esențială pentru gestionarea durabilă a resurselor marine și a activităților umane în zonele maritime. Prin conservarea biodiversității marine, utilizarea durabilă a resurselor, protecția mediului marin, dezvoltarea economică durabilă.
Administrarea portuară digitalizată reprezintă viitorul industriei portuare și are un impact semnificativ asupra eficienței, securității, sustenabilității și competitivității porturilor. Prin utilizarea tehnologiilor digitale și implementarea soluțiilor inteligente, se poate optimiza gestionarea resurselor, luarea deciziilor informate și colaborarea între toți actorii implicați. Astfel, se asigură o dezvoltare durabilă a porturilor și se contribuie la creșterea economică a regiunilor portuare. Este esențial ca autoritățile portuare și industria maritimă să investească în digitalizarea administrării portuare, pentru a profita de toate beneficiile și oportunitățile oferite de această transformare digitală.
Importanța personalului navigant profesional în industria maritimă nu poate fi subestimată. Ei sunt inima și sufletul acestei industrii, asigurând nu doar transportul mărfurilor, ci și siguranța, protecția mediului și conectivitatea globală. Fără acești oameni curajoși și dedicați, nu am putea beneficia de resursele și bunurile care călătoresc pe mare în fiecare zi.
Reprezentarea României în organizațiile internaționale precum Uniunea Europeană, Organizația Maritimă Internațională și Organizația Navelor și Bărcilor de Sport este esențială pentru a proteja și promova interesele noastre maritime, pentru a contribui la dezvoltarea și îmbunătățirea industriei noastre și pentru a consolida prestigiul și influența României pe plan internațional. Este un efort continuu și o responsabilitate pe care o avem față de țara noastră și față de comunitatea maritimă globală.
O Strategie Maritimă bine dezvoltată și implementată reprezintă un instrument esențial pentru România în promovarea dezvoltării durabile și valorificarea potențialului său maritim. Prin abordarea integrată și coordonată a diferitelor aspecte ale sectorului maritim, România poate asigura dezvoltarea economică, crearea de locuri de muncă, protecția mediului marin și consolidarea poziției sale la nivel internațional. Este necesară o colaborare amplă între autorități guvernamentale, industria maritimă, mediul academic și alte părți interesate pentru a dezvolta și implementa cu succes o astfel de strategie, cu scopul de a contribui la viitorul prosper și durabil al României ca națiune maritimă.
Revizuirea legislației maritime în România este esențială pentru a asigura dezvoltarea durabilă și competitivitatea sectorului maritim și portuar. Ea implică actualizarea cadrului legal, promovarea dezvoltării durabile, facilitarea comerțului și a relațiilor economice, asigurarea securității navigației și conformitatea cu standardele internaționale. Prin aceste măsuri, România poate consolida poziția sa în domeniul maritim și contribui la dezvoltarea sustenabilă a sectorului în beneficiul său și al comunității maritime globale.
Dezvoltarea și menținerea unei flote maritime strategice compusa din nave militare dar si nave civile reprezintă o necesitate pentru România în asigurarea securității și protejarea intereselor sale în mediul maritim. O flotă maritimă strategică ar consolida suveranitatea și integritatea teritorială, ar contribui la securitatea regională și ar spori prestigiul și influența României la nivel internațional. Cu investiții adecvate în infrastructură, tehnologie și personal, România ar putea să-și dezvolte o flotă maritimă puternică, capabilă să facă față provocărilor și să valorifice oportunitățile din mediul maritim.
În concluzie, România are nevoie de o Politica Maritimă și o Strategie de Securitate Maritimă, iar elaborarea unei strategii pentru Marea Neagră este esențială pentru statele riverane, NATO, promovarea intereselor americane în regiune și pentru consolidarea poziției SUA în Eurasia. Acest document strategic ar trebui să ofere o direcție clară pentru acțiuni militare, economice și politice în colaborare cu aliații regionali, contribuind astfel la asigurarea stabilității și securității în regiune.
[1] Fouling-ul reprezintă acumularea de organisme marine, alge, bacterii, crustacee, moluște și alte organisme, precum și sedimente, pe suprafețele submarine ale navelor, structurilor maritime sau echipamentelor subacvatice. Acesta este un fenomen natural care are loc în mediul marin și poate apărea pe orice suprafață care este expusă apei, inclusiv coquele navelor, piloanele de ancorare, conductele submerse, echipamentele subacvatice și alte structuri marine. AFS 2001 (Antifouling System 2001) este un tip de sistem antifouling folosit pentru a preveni sau reduce acumularea de organisme marine, cum ar fi alge, crustacee și moluște, pe suprafețele exterioare ale navelor și structurilor maritime.
[2] Sursa acestor detalii este chiar organizația, detaliile putând fi consultate aici: https://www.imo.org/en/About/Pages/Default.aspx, accesat la data de 18.04.2023.
[3]Tratat se Securitate Maritimă, Gheorghe MARIN, Romulus Hăldan, p.31.