IMUNITATEA STATULUI, ÎNTRE TRECUT ȘI VIITOR

Nota FSM: Notele de subsol se regasesc la finalul articolului

Articol publicat

IMUNITATEA STATULUI, ÎNTRE TRECUT ȘI VIITOR. Autor: PhD. Cristina Elena POPA TACHE[1]

„A invoca principiul independenței pentru a se sustrage obligațiunilor luate, nu este a invoca o regulă de dreptul ginților, ci a abuza de o mare idee, pentru a se pune deasupra dreptului”^[2].

Abstract: Imunitatea statului, subiect rar întâlnit în Est, este adusă la lumină din ce în ce mai des în ultima perioadă. Aflată în procesul desprinderii de dreptul cutumiar, aceasta este supusă mai multor încercări de codificare. Încercările de codificare par depășite de evoluțiile acestei doctrine, ceea ce demonstrează existența unor potențiale situații delicate de drept internațional public. Amintim în acest context Convenția Națiunilor Unite privind imunitățile jurisdicționale ale statelor și ale proprietăților acestora (New York, decembrie 2004) care nu a intrat în vigoare nici până astăzi[3]. În acest cadru remarcăm și inițiativele de înființare a Tribunalului European în materie de imunitate a statului,  cuprinse în Convenția europeană privind imunitatea statului din 1972 și Protocolul adițional, tribunal ce nu a fost niciodată operațional[4].  Acest articol își propune să realizeze un status quo al doctrinei imunității de stat în ansamblul dreptului internațional, prin relevarea aspectelor normative existente raportate la problemele aduse de punerea în practică. Argumentele și concluziile au menirea de a sublinia importanța înțelegerii realității, în special a înțelegerii modului în care funcționează această doctrină împreună cu excepțiile sale.  Pentru elaborarea acestui articol a fost utilizată metoda introspecției științifice bazată pe date primare și secundare provenite din reviste științifice, cărți, documente, opinii ale unor experți și alte publicații.

Cuvinte cheie: imunitatea statului, suveranitate, jurisdicție, tribunal, drept internațional, tratat.

1. Introducere

Doctrina imunității statului a depășit stadiul de confundare cu doctrina imunității suverane, care, după cum se cunoaște, s-a dezvoltat într-un moment în care se credea a fi o încălcare a suveranității unui stat inițierea de proceduri împotriva acestuia sau a funcționarilor săi într-un alt stat. Deși imunitatea statului include inalienabilitatea conform dreptului internațional, ea poate duce la impunitate de jurisdicție în cazurile în care au fost încălcate anumite drepturi ale omului recunoscute ca normă imperativă a dreptului internațional general (jus cogens)[5]. Acest fapt demonstrează existența unor excepții. Acest subiect considerat tabu în perioada comunistă, a fost aproape neatins de teoria și practica din Estul Europei, deși este întâlnit și dezbătut la nivel global. Deocamdată nu se poate afirma cu certitudine dacă acest neajuns a fost sau nu în strânsă legătură cu accesul la justiție. Și în trecut, și în prezent, a fost și continuă să fie important să înțelegem ce este imunitatea statului, când și unde poate fi revendicată, cunoaștere care are rostul de a reduce probabilitatea unor riscuri în relațiile cu un anumit stat sau entitate statală. Astăzi, nu există stat în afara dreptului internațional public iar statele-națiune au evoluat în state Westfaliane în sec. al XVII-lea prin exercitarea integrității și suveranității teritoriale.

Imunitatea de stat este o doctrină de drept internațional invocată mai ales pe calea excepțiilor de procedură juridică, prin care un stat susține că o anumită instanță sau tribunal nu are jurisdicție asupra sa sau pentru a împiedica executarea unei hotărâri sau a unei hotărâri străine împotriva oricăruia dintre bunurile sale. Contra partea poate fi un alt stat sau entitate statală, sau chiar o persoană fizică ori juridică, după caz[6]. Întâlnim aceste situații mai ales în arbitrajele de investiții internaționale in cazurile unor decizii date în favoarea investitorilor străini care urmăresc executarea acestor hotărâri împotriva statului care a încălcat tratatul de investiții aplicabil. În această materie, invocarea imunității statului se apropie foarte mult de invocarea act of state pe fondul complexității raporturilor juridice. Yukos case este un exemplu în acest sens. Acțiunile sale judiciare în vederea executării hotărârii arbitrale au fost introduse în Țările de Jos, Marea Britanie și Statele Unite de către filialele grupului de acționari GML, care deținea aproximativ 70% din acțiunile Yukos. Foștii acționari ai Yukos au cerut în octombrie 2022 unui judecător din Londra să permită executarea hotărârii record de 50 de miliarde de dolari împotriva Rusiei, utilizând, printre altele, motive care au legătură cu războiul ruso-ucrainean, în sensul că sancțiunile aplicate Rusiei au potențialul crescut de a determina Federația Rusă să își retragă activele din Marea Britanie, poate chiar din multe zone sau sectoare la nivel global. A fost înaintată o cerere la Înalta Curte din Londra pentru ridicarea unei suspendări temporare din 2016 privind executarea hotărârii în Regatul Unit.  Această strategie vine și în urma unei hotărâri din noiembrie 2021 a Curții Supreme din Olanda care a menținut aproape în întregime hotărârea ca Rusia să achite despăgubirile. În fața instanțelor engleze se vor ridica din nou, de către Rusia, excepții privind imunitatea statului[7]. Inițial, în cauza Yukos SARL v OJSC Rosneft Oil Company (Yukos), problema a fost dacă jurisdicția engleză se putea extinde la tranzacția părților inițiale care erau societăți străine asociate cândva într-un singur grup de holdinguri. În cadrul dezbaterior de atunci, au fost ridicate la fileu probleme precum:  1) să se identifice dacă există în dreptul englez un principiu mai general conform căruia instanțele nu se vor pronunța asupra tranzacțiilor statelor suverane străine; 2) doctrina nu se va aplica actelor de stat străine care încalcă regulile clar stabilite ale dreptului internațional sau sunt contrare principiilor engleze de ordine publică sau în cazul în care există o încălcare gravă a drepturilor omului; hotărârile pot fi în sensul că imunitatea statului nu exclude posibilitatea ca instanțele naționale să se refere la dreptul internațional atunci când stabilesc obligațiile legale ale propriilor guverne în temeiul unor astfel de reguli;  și, în aceeași procedură, hotărârea ar putea fi pronunțată în temeiul secțiunii 35A din Senior Courts Act 1981, ceea ce demonstrează că în relațiile dintre state străine, termenii condițiilor vor fi variați în instanțele engleze chiar dacă tranzacția ar fi fost decisă în instanțele din jurisdicția străină[8].

În concluzie, pentru a înțelege din start materia imunității statului, observăm cum, deși imunitatea statului este o doctrină de drept internațional, ea se aplică în conformitate cu legea aplicabilă procesului, adică lex fori. Așa cum a demonstrat și va demonstra în continuare cazuistica,  o curte care trebuie să judece o excepție de imunitate se va referi la propria sa legislație națională sau la legea sediului, dacă este în arbitraj, de exemplu.  Partea interesată în soluționarea unor litigii de acest gen ar trebui să se familiarizeze atât cu legea națională a locului ales pentru soluționarea oricăror litigii, cât și cu legea de la locul unde se află bunurile, care este de obicei locul statului sau al entității de stat.

Așadar, fiecare stat are posibilitatea de a-și consolida dreptul intern conform intereselor de stat proprii politico-economice,  și conform cu ansamblul tratatelor în care este sau decide să fie parte. Cum? Vom vedea câteva puncte de vedere în cuprinsul acestei lucrări.

• Concept, doctrină, principiu sau regulă de procedură?

Mai înainte de trece la analiza specifică, este util să încercăm încadrarea imunității statului în calificarea sa cât mai precisă, după cum vom vedea în continuare.

Denumită uneori „concept”, alteori „doctrină” sau „principiu”, imunitatea statului a cunoscut mai multe definiții. În practică, s-a afirmat deseori că ar fi o regulă de procedură, ceea ce este firesc în cazul aplicabilității sale la anumite cazuri specifice: „State immunity is a procedural rule going to the jurisdiction of a national court. It does not go to substantive law; it does not contradict a prohibition contained in a jus cogens norm but merely diverts any breach of it to a different method of settlement”[9].

Utilizarea uneori a terminologiei: „principiul imunității statului” vine din faptul că imunitatea statelor este considerată un piedestal al dreptului internațional construit pe principiul egalității suverane a statelor și, pe care articolul 2, paragraful 1 din Carta Națiunilor Unite îl stabilește ca unul dintre principiile fundamentale ale ordinii juridice internaționale[10]. Un grup de norme de drept internaţional public sunt denumite principii datorită importanţei precum şi rolului în reglementarea juridică internaţională.

În realitate, nu putem discuta despre diferențele dintre principii și doctrine în acest caz, deoarece, după cum vom vedea, imunitatea statului este o doctrină care are principiile sale.  A doctrine is a single important rule, a set of rules, a theory, or a principle that is widely followed in a field of law. It is formed via the continuous application of legal precedents. Calling something a doctrine usually means at least one of two things: that it is very important to a field of law, or that it provides a comprehensive way to resolve a certain type of legal dispute.[11]

S-a observat că doctrina imunității statului a fost divizată în două doctrine principale, și anume, doctrina imunității absolute (este o abordare a imunității suverane din secolul al XIX-lea care prevede că statele pot fi reclamante, dar nu și pârâte în instanța națională a altor state) și doctrina imunității restrictive  (este o abordare a imunității suverane în secolul al XX-lea, care prevede că actele statelor sunt împărțite în acte ale autorității suverane acta jure imperii, adică activitățile guvernamentale ale statului și actele autorității de conducere acta jure gestionis, adică actele comerciale ale statului)[12]. Doctrina imunității absolute se aplică și în prezent în unele jurisdicții, cum ar fi China și Hong Kong[13]. În China există încă probleme conectate cu executarea unor hotărâri străine, de exemplu în domeniul arbitrajului de investiții. China nu are o lege națională privind ISDS[14], iar normele juridice care se ocupă în mod explicit de ISDS sunt extrem de rare. Părțile interesate trebuie să consulte legea chineză aplicabilă arbitrajului în general. Teoreticienii sunt de părere că instituțiile de arbitraj chineze se află pe muchie de cuțit, între un viitor strălucit și o fundătură. ISDS este în plină dezbatere în acest moment în China iar de rezultatele ce se vor obține va depinde succesul[15]. Astfel de inițiative inovatoare ar putea sprijini Comisia de Arbitraj de la Beijing să atragă atenția la nivel global în mod pozitiv[16]. În timp ce statele sunt frecvent implicate în diferite dispute și arbitraj, putem observa că nu s-au format reguli uniforme privind imunitatea statului la nivel internațional. Doctrina imunității absolute este greu de depășit.

 Și Federația Rusă a fost considerată, până în 2015, unul dintre puținii protagoniști puternici rămași ai imunității absolute. Din 2015 a abordat doctrina restrictivă (funcțională) a imunității statului odată cu adoptarea noii legi federale. În teorie, au fost expuse printre motive, următoarele: protejarea intereselor comerciale ale părților private față de statele străine (aspect care vine după încercările de executare ale hotăririi Yukos);  protecția drepturilor omului; și caracteristicile specifice ale noii legi din 2015 și jurisprudența existentă în legătură cu statele străine aflate în jurisdicția rusă[17].

În ceea ce privește doctrina restrictivă, dezvoltarea economică a impulsionat statele să participe în diferite moduri în activitățile comerciale mondiale[18].  Astfel s-a ajuns să se facă o distincție între actele cu caracter suveran și actele cu caracter comercial. Imunitatea s-a activat numai în ceea ce privește actele care rezultă din exercitarea unei puteri suverane, astfel încât statele nu pot invoca imunitatea pentru  activitățile comerciale sau asupra activelor comerciale.

Cu toate aceste evoluții, nici teoria și nici jurisprudența relevantă nu au mutat imunitatea statului într-o arie de certitudine juridică, deoarece se poate observa cum aceasta continuă să rămână o parte nerezolvată al dreptului internațional. Până atunci, pentru a analiza nivelul de risc în relațiile cu un anumit stat sau entitate de stat, părțile interesate se vor îndrepta spre legile aplicabile de la stat la stat, pentru a determina dacă și în ce limite un stat are dreptul să pretindă imunitate.

Fără a aprofunda aici discuția dintre posibilitatea ca statele să fie imune la procese în baza funcțiilor guvernamentale, dar nu și în cazul actelor comerciale, se poate afirma că doctrina imunității absolute rămâne practica preferată a majorității statelor, caz în care lupta va rămâne pe umerii dreptului intern.  Ca și în cazul Yukos amintit anterior, unele instanțe naționale trebuie să decidă că imunitatea statului nu exclude posibilitatea ca aceste instanțe naționale să se refere la dreptul internațional atunci când stabilesc obligațiile legale ale propriilor guverne în temeiul unor astfel de reguli.

În ceea ce privește principiile doctrinei imunității statului, au fost remarcate două principii principale: principiul ratione personae ce conferă imunitate funcționarilor guvernamentali în activitate (adică șefului statului/guvernului) atât pentru actele oficiale, cât și pentru cele private și principiul ratione materiae (adică imunitate funcțională) pentru actele oficiale făcute în timpul mandatului de către foști funcționari guvernamentali[19].

Unele state extind imunitatea statului ca o chestiune de bunăvoință ori de curtoazie, în timp ce altele au codificat această doctrină în reglementările lor jurisdicționale[20].

Am văzut că doctrina imunității statului interzice unei instanțe naționale să judece sau să execute cereri împotriva statelor străine. Definiția a fost strâns legată întotdeauna de imunitatea suverană, deși acestea nu se pot confunda. Mai concis, imunitatea suverană înseamnă că un stat nu poate fi supus legii altui stat.

Pentru a demarca anumite diferențe, doctrina imunității statului nu se confundă cu foreign act of state doctrine. Aceasta din urmă este o regulă de drept internațional privat invocată procedural pe calea excepției de ordine publică, pe care instanțele ar trebui să o folosească pentru a promova obiectivul modest al uniformității internaționale, atunci când se confruntă cu imposibilitatea vădită a aplicării corespunzătoare a dreptului public străin[21]. Sau, altfel spus, astfel de excepție ar fi controversată dacă doctrina ar exista pentru a proteja suveranitatea statului străin în dreptul internațional public, deoarece, așa cum arată cazurile privind imunitatea statului, dreptul internațional public este nehotărât dacă un stat poate neglija suveranitatea altuia pentru a susține anumite valori fundamentale[22].

În general, s-a remarcat cum doctrina actului de stat absolvă acțiunea statului de controlul judiciar al unei instanțe străine. Totuși, tendințele promovate de teoreticieni sunt direcționate spre faptul că instanțele ar trebui să dezvolte o doctrină care să permită activismul judiciar atunci când greșelile sunt comise de state care încalcă dreptul internațional cutumiar[23]. Această direcție apare firească în contextul instabilității semnificației exacte a imunității statului.

În concret, imunitatea statului este o normă de drept ce decurge din egalitatea suverană a statelor. La fel ca şi orice sistem de drept, dreptul internaţional public este alcătuit din norme juridice. Putem defini imunitatea statului ca fiind o norma de drept internaţional, o regulă de conduită generală codificată sau nu, creată de state ca subiecte ale dreptului internaţional, ce reglementează raporturile de drept internațional privind imunitatea dintre aceştia şi este recunoscută ca fiind obligatorie. Ea este activată procedural pe calea excepțiilor invocate în anumite cazuri care au legătură cu: 1) imunitatea judiciară – lipsa de competență a statului în instanța unui stat străin; 2) imunitate față de revendicările anterioare; 3) imunitatea de la executarea unei hotărâri străine; 4) imunitatea proprietății de stat (este regimul juridic al inviolabilității proprietății de stat situate pe teritoriul unui stat străin); 5) imunitatea de la aplicarea legii străine în legătură cu tranzacțiile care implică statul. Aceste imunități se activează în mod independent, fără legătură între ele, deși în practică pot exista unele legături, de la caz la caz.

Din definițiile prezentate, rezultă că imunitatea statului are, atât din perspectivă teoretică, cât și din perspectivă jurisprudențială, o evoluție oscilantă a tipologiei sale, fapt ce a dus și continuă să ducă la interpretări diferite.

• Evoluții și posibilități

Deoarece discutăm despre imunitatea statului în calitatea sa de subiect clasic de drept internațional, firul cercetării științifice conduce în mod inerent spre identificarea posibilității unei similitudini cu regimul celorlalte subiecte de drept internațional. De exemplu, organizațiile internaționale au sau nu o imunitate asemănătoare? Sau, cum este afectată persoana fizică, individul?

Doctrina imunității statului, dezvoltată pe dogmatismul unei perspective centrate pe stat, „a subestimat nejustificat și a neglijat în mod iresponsabil poziția persoanei umane în dreptul internațional”[24]. Și în acest loc, foarte multe aspecte privind imunitatea statului s-au centrat pe raportul său cu jus cogens. Chiar dacă luăm în considerare argumentele referitoare la protecția drepturilor omului, constatăm că nu poate spune că nu au existat disensiuni între principiul imunității statului și regulile jus cogens, iar aspecte au generat unele dezbateri. În teorie s-a afirmat că imunitatea statului a fost excesiv de formalistă și disociată de adevărul protecției drepturilor omului; și, nu în ultimul rând, s-a susținut că a separat interdicțiile substanțiale de angajamentele procedurale prin crearea unei linii de netrecut între ele[25].

Organizațiile internaționale, de exemplu, nu beneficiază de imunitatea statului decât dacă o imunitate expresă le-a fost acordată prin statut, cum ar fi, în Marea Britanie, International Organisations Act (1968)[26]. De asemenea, Națiunile Unite, Consiliul Europei, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și Organizația Mondială a Comerțului sunt protejate de legislația care le acordă imunitate.

În exercitarea imunităților, atât statele, cât și organizațiile internaționale vor urma logica prezentată în continuare. Desigur că există o multitudine de discuții pe marginea tuturor imunităților specifice, însă acest articol își propune să deschidă o poartă spre cercetări viitoare și dezbateri privind această materie densă. Teoreticienii au remarcat cum prin teoria ierarhiei normative, normele jus cogens prevalează asupra normelor neperemptorii în dreptul internațional. Normele privind drepturile omului, dintre care unele sunt considerate norme jus cogens, depășesc teoretic principiul imunității statului. Prin urmare, imunitatea jurisdicțională a statului trebuie abandonată atunci când statul încalcă anumite drepturi ale omului care sunt considerate jus cogens[27]. Același lucru se poate susține și în cazul organizațiilor internaționale. Există și opinia generală conform căreia statele și oficialii de stat de rang înalt nu pot fi exonerați de procedurile penale în fața instanțelor străine atunci când încalcă normele de jus cogens prin invocarea imunității statului. În ierarhia normelor de drept internațional, principiul imunității statului se situează sub normele jus cogens, acest fapt fiind clar stabilit[28].

Totuși, dacă în materia responsabilităților analiza devine mai simplă, greutățile apar în stabilirea drepturilor, adică în stabilirea setului de imunități specifice acestor situații, pentru fiecare subiect de drept internațional. Mă voi limita doar să observ că dintotdeauna a existat un transfer inspirațional de la stat către organizațiile internaționale, și invers.

Conţinutul normelor dreptului internaţional îl formează drepturile şi obligaţiile cu care sunt învestite statele şi alţi subiecţi de drept internaţional. Colaborând, subiecţii dreptului internaţional îşi realizează drepturile şi respectă obligaţiile stabilite de normele dreptului internaţional. Relaţiile internaţionale reglementate de normele de drept internaţional public devin raporturi juridice de drept internaţional. Intrând în astfel de raporturi, subiecţii de drept internaţional îşi realizează drepturile şi obligaţiile.

Imunitatea statului are caracteristicile unei norme dispozitive de drept internațional, ceea ce înseamnă că există posibilitatea de reglementare la nivel statal. Toate normele de drept internaţional sunt obligatorii, însă în cazul normelor dispozitive, statele interesate pot încheia tratate, care stabilesc alte norme, pot acţiona în conformitate cu ele şi aceasta nu va constitui o încălcare de drept, dacă nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale altor state. Pentru statele cu un sistem monist, se va aplica dreptul internațional în măsura strictă a normelor internaționale aflate în vigoare.

Am văzut că imunitatea statului are o legătură strânsă cu inalienabilitatea unor drepturi. Din această perspectivă, putem discuta într-un exercițiu de logică despre posibilitatea de reglementare a imunității pe care o au statele la nivel intern.

Dacă problema poate părea mai simplă din acest unghi, pot apărea controverse în cazul posibilității în care un subiect de drept internațional poate impune unui alt subiect de drept internațional să își modifice reglementările proprii. Pentru a ne apropia de adevăr, vom recurge la arheologia juridică a teoriei. În trecut, problema era privită prin prisma dreptului la apărare, de conservare și a dreptului la jurisdicție[29]. La nivelul anilor 1930, specialiștii acelor vremuri discutau dacă este sau nu posibil ca un stat poate să impună altui stat să-și modifice legislația[30]. Și la acel timp, existau două opinii: 1) una care susținea că statul suveran nu poate admite amestecul altora în afacerile sale, nefiind recunoscut statelor străine dreptul de a cere unui alt stat so își schimbe legislația;  și 2) altă opinie conform căreia statele fiind într-o stare de interdependență din ce în ce mai mare, se poate cere modificarea legislației unui stat care nu mai corespunde ideilor moderne[31].

Analizând lucrările teoreticienilor anilor 1900, putem afirma că nimic nu este nou și că nu există schimbări esențiale. Astfel, profesorul Meitani analiza în cursurile sale posibile răspunsuri la întrebarea: un stat suveran poate el să fie chemat în fața tribunalului unui alt stat străin? Și atunci, ca și acum s-a observat că: statul poate face două feluri de acte: cu sau fără caracter politic[32]. Pentru prima categorie, a fost conferit exemplul unui caz în care un francez care călătorea în Rusia a suferit prejudicii în urma unor percheziții nejustificate. La întoarcerea în Franța, a chemat în fața tribunalelor franceze Țarul Rusiei în calitatea sa de șef al statului rusesc. Tribunalele franceze s-au declarat necompetente și au constat că Țarul și autoritatea rusească acționaseră în virtutea înaltului drept de supraveghere și de poliție[33]. Pentru a doua categorie de acte, doctrina acelor vremuri, este plăcerea mea să redau opiniile de atunci conform cărora se poate întâmpla ca statul să facă și acte pe care le-ar face un simplu particular[34]. În acest sens, s-a constatat că, prin faptul că statul poate face astfel de acte, se întâmplă foarte des să apară conflicte între reprezentanții statului și particulari, caz în care se pune problema competenței tribunalelor străine de a judeca astfel de cazuri.  Deși o parte a doctrinei continua să nu admită această posibilitate,  în considerarea egalității statelor, cealaltă parte considera că, dacă în primul caz nu era recunoscută amestecarea tribunalelor străine în administrația și politica altui stat, atunci când este vorba de acte pe care statul le-ar face ca simplu particular, nu este niciun pericol ca tribunalele străine să intervină și să cerceteze procesele care s-ar naște între stat și particulari[35].

Analizele au fost în sensul că statele, în aceste cazuri, nu fac un act de autoritate ci acționează obligându-se față de celelalte părți ca un simplu particular iar independența sa nu poate fi ridicată ca o pavăză la adăpostul căreia el să nu țină seamă de reclamațiile creditorilor săi[36]. Remarca este una de excepție și are importanță pentru terminologia imunității statului. Vedem aici că aceasta era numită „independență” și era folosită de state ca un scut în momentul în care se activa răspunderea lor. Aceste diferențe erau considerate restricții aduse independenței statului și așa au fost tratate la acea vreme, adică erau excepții substanțiale de la regula imunității statului.  Profesorul Meitani remarca că era permis însă, ca pentru acțiunile reale imobiliare tribunalele străine erau competente să judece aceste acțiuni, căci jurisdicția statului se întinde asupra întregului teritoriu, dar întrebarea era cum se va putea executa acele hotărâri? Poate statul străin să intervină pe teritoriul celuilalt stat și să execute acel stat, să-i pună sub sechestru imobilele sau să le scoată la vânzare? Distincțiile erau făcute în cazul în care se pune problema de a executa hotărârea pe teritoriul statului străin, sau de a o executa pe teritoriul statului care a dat hotărârea. A existat o unanimitate în a recunoaște că  executarea nu se poate face  de o autoritate străină pe teritoriul unui alt stat, chestiunea fiind lăsată la aprecierea statului care trebuie să accepte să fie executat. În acest context, a fost indicată importanța rolului pe care îl au căile diplomatice în rezolvarea acestor situații. În cel de-al doilea caz, când este în discuție o hotărâre care trebuie să fie executată pe teritoriul statului al cărui tribunal a dat hotărârea, și când pe acest teritoriu se află bunuri ale statului asupra cărora executarea s-ar putea realiza, au existat autori care au susținut că executarea ar putea avea loc asupra valorilor mobiliare sau imobiliare aflate pe acel teritoriu. „A invoca principiul independenței pentru a se sustrage obligațiunilor luate, nu este a invoca o regulă de dreptul ginților, ci a abuza de o mare idee, pentru a se pune deasupra dreptului”[37].

Prin urmare, vedem cum imunitatea statului era numită în urmă cu peste 100 de ani: „un principiu al independenței statului”.

În cazurile în care statul accepta competența unui tribunal străin, acest fapt era numit adeziune și se putea realiza: 1) prin adeziune expresă, adică atunci când statul recunoștea această competență în mod expres printr-o convenție (este ceea ce numim în zilele noastre: clauza compromisorie, de exemplu); și 2) adeziune tacită, adică atunci când este chemat în fața tribunalelor străine, statul, în loc de a invoca excepția de necompetență primește să se judece în fața acestor tribunale sau, când statul îndreaptă el însuși acțiunea sa în fața unui tribunal străin[38].

Din această descriere istorică am observat că excepțiile de la imunitatea statului erau numite „restricții de la principiul independenței statului” sau de la suveranitatea statului. Unii autori au făcut o distincție între restricțiile aduse suveranității statului și servituțile internaționale, deosebindu-le[39]. Meitani însă, avea convingerea că toate aceste restricții erau, în realitate servituți internaționale, arătând că prin aceste servituți trebuie să înțelegem orice restricție convențională adusă suveranității teritoriale a statului în favoarea altui stat[40].

Pe de altă parte, imunitatea de jurisdicție vine cu istoricul său. Amintim în acest context două cazuri relevante: 1) The Schooner Exchange v. McFaddon & others, în care Curtea Supremă a SUA, în 1812 a respins în temeiul imunității statului francez cererea reclamanților ce au pretins un drept de proprietate asupra unui vas al flotei franceze aflat în Philadelphia) conceptul de imunitate a fost expus ca având o strânsă legătură cu egalitatea perfectă și independența absolută a suveranilor)[41]; 2) High Court of Admiralty, The Charkieh Case (6200.), 1873 March 18, 19, 20, 21; May 7, caz în Care Sir Robert Phillimore a refuzat acordarea imunității pentru Kedivul Egiptului, motivând că imunitatea jurisdicțională este legată indisolubil de exercițiul unor funcții și demnități publice și de executarea de acte publice suverane și nu de acte private[42].

În analiza istorică trebuie menționate încercările Institutului de Drept Internațional de a soluționa problema practicilor neunitare. Astfel, în 1891 IDI a elaborat un proiect de reguli privind jurisdicția instanțelor asupra plângerilor îndreptate împotriva altor state, prin care era propusă respingerea acțiunilor întemeiate pe actele suverane săvârșite de un anumit stat[43]. A urmat apoi istoria eforturilor care au condus la Convenția Națiunilor Unite privind imunitățile de jurisdicție ale Statelor și proprietatea acestora, adoptată de Adunarea Generală pe 2 decembrie 2004.

De asemenea, am găsit identificate o serie de tratate vechi care conțineau acest gen de restricții sau servituți și care, deși abrogate, pot fi o sursă de inspirație pentru tratatele moderne care pot include sau pot reglementa excepțiile de la imunitatea statului, așa cum spunem noi în prezent. Exemple: 1) interzicerea fortificării unor orașe ca Dunquerque după tratatul de la Utrecht din 1713 și Anvers după Tratatul de la Paris din 1814 și Londra, 1831 (servituți negative cum ar fi de a nu face anumite acte, a nu fortifica anumite orașe,  a nu avea o armată sau flotă prea mare, și servituți pozitive); 2) Tratatul de la Londra din 1867 care prevedea dărâmarea fortificațiilor orașului Luxembourg; 3) Tratatul de la Versailles care impunea Germaniei reducerea armatei,  a flotei marine și a aviației etc; 4) servituțile negative din tratatele încheiate de diferite state cu Poarta Otomană cu privire la cultul creștin; 5) servituți pozitive privind dreptul  de a se servi de drumurile unui stat, dreptul de a exercita poliția și de a percepe impozite pe un teritoriu străin sau dreptul de a stabili vămi și servicii poștale; 6) Tratatul de la St Germain semnat la data de 10 septembrie 1919 de către reprezentanții Austriei și reprezentanții diplomatici ai 17 state, care prevedea în art. 60 că România consimte la inserțiunea într-un tratat ce urmează a unor dispoziții având ca scop ocrotirea intereselor locuitorilor ce se deosebesc prin rasă, limbă sau religie de majoritate; sau 7) alte restricții care se puteau aduce independenței statelor rezultau din neutralitatea perpetuă a unor state[44].

Am văzut cum în doctrina mai veche, imunitatea statului era considerată unul dintre principiile/atributele independenței statului, izvorând din suveranitate.

Statele care s-au confruntat cu perioada comunistă/socialistă au definit suveranitatea ca însemnând independența acestuia, fără nicio limită, adică fără restricții[45].  Realitatea istorică a fost grav nesocotită iar lucrările marilor specialiști au fost puse la încercarea distrugerii lor, dintr-un exces de zel care nu a dus nicăieri. Teoreticienii din acea epocă nu se puteau exprima liber, deși în lucrările lor se poate observa inteligența, diplomația și bătălia ideologică ce îi forța în expunerea argumentelor. Teoreticienii din est considerau că atunci când în literatura occidentală se discuta despre suveranitatea relativă, de discuta de fapt despre supunerea suveranității la tot felul de limitări care ar putea fi aduse prin încheierea de tratate internaționale, ceea ce ar reduce libertatea de acțiune a statelor[46]. Se înțelege că și imunitatea statului (mai ales) era unul dintre atributele suveranității. S-a considerat că transferarea unor atribute ale suveranității în competența unor organe sau organizații internaționale suprastatale ar transforma însăși suveranitatea într-o noțiune lipsită de conținut[47].

Analiza evoluției istorice a imunității statului poate continua pentru a ne ajuta să înțelegem realitatea, deoarece există un material istoric oarecum neexploatat din cauza dificultăților de identificare a terminologiei folosite.

În prezent există o tendință în diferite state către excepții substanțiale de la regula imunității; în special, un stat poate fi chemat în judecată atunci când disputa rezultă dintr-o tranzacție comercială încheiată de un stat sau din altă „activitate nesuverană” a unui stat.

Tratatele de referință sunt: 1) Convenția europeană privind imunitatea statului, semnată la Basel la 16 mai 1972 și aflată în prezent în vigoare în 8 state: Austria, Belgia, Germania, Luxemburg, Olanda (pentru Olanda Europeană), Elveția și Regatul Unit. Cinci dintre aceștia (Austria, Belgia, Țările de Jos, Luxemburg și Elveția) sunt de asemenea părți la protocolul său adițional, care stabilește Tribunalul European în materie de imunitate de stat (tribunalul special nu a devenit niciodată operațional)[48]; 2) alt instrument internațional relevant este Convenția Națiunilor Unite privind imunitățile de jurisdicție ale Statelor și proprietatea acestora, adoptată de Adunarea Generală pe 2 decembrie 2004, care nu a intrat în vigoare până acum dar despre care s-a spus că ar reformula și armoniza regulile și excepțiile acestora^[49].

Până atunci, la nivel intern, chiar statele semnatare își pot consolida normativ inalienabilitatea asupra valorilor/bunurilor sale. În fond imunitatea statului este, prin definiție, un set de inalienabilități.

• Concluzii

Putem deduce că imunitatea statului mai are un drum lung de parcurs până la atingerea forței de normă de drept internațional. Pentru acest deziderat, primul pas este să cunoaștem foarte bine parcursul istoric pentru ca mai apoi, să avem o doctrină modernă și, pe cât posibil armonizată la nivel internațional prin consensul multilateral al subiectelor de drept internațional.

În acest background, este firesc sa apară diverse probleme referitoare la limitele de competență și restricții. Cu toate acestea, protecția statului în temeiul imunității de stat înseamnă, în cele din urmă, protejarea statelor în mod individual și a instituțiilor lor de control în multe cazuri în care acestea acționează ilegal, dar împreună sau în paralel cu alte state și s-a demonstrat că afectează șansa celor prejudiciați de a obține despăgubiri[50]. Un exemplu este recenta decizie a Curții Internaționale de Justiție în cazul Germaniei și Italiei cu intervenția Greciei, în care principiul imunității a fost invocat pentru a proteja guvernul Germaniei de plata reparațiilor pentru ceea ce însăși Germania a recunoscut că sunt crime flagrante comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial[51]. Hotărârea este apreciată de specialiști ca fiind corectă din punct de vedere tehnic dar dacă face deplină dreptate situației este o altă întrebare[52].

În fața unor reglementări imprecise, cei interesați apelează la contracte în care inserează clauzelor de ridicare a imunității, numite clauze de renunțare, în anumite condiții foarte precise, printre care putem aminti: includerea clauzei în toate documentele tranzacționale; aceasta să fie acceptată de toate statele sau entitățile de stat care ar putea face parte din tranzacție sau care dețin active relevante pentru tranzacție; și să să fie o renunțare expresă și clară atât la imunitatea de a fi acționat în justiție, cât și la imunitatea de a fi executat. De asemenea, statele pot prin acte unilaterale cum ar fi renunțarea, să abandoneze de bună voie unele drepturi precum imunitatea de jurisdicție sau de executare[53].

Imunitatea statului este o caracteristică a personalității juridice, aflată în continuă evoluție. Personalitatea juridică include, de asemenea, capacitatea de a asigura respectarea drepturi-lor proprii precum şi de a obliga alte entităţi la îndeplinirea obligaţiilor lor în temeiul dreptului internaţional. De exemplu, acest lucru înseamnă că un subiect de drept internaţional ar trebui să poată: (1) formula cereri în faţa instanţelor şi tribunalelor internaţionale şi naţionale să îşi exer-cite drepturile, e.g. în faţa CIJ; (2) să aibă capacitatea sau puterea de a deveni parte în con-venţii internaţionale care au forţă juridică obligatorie în temeiul dreptului internaţional, de exemplu în tratate; (3) beneficiază de imunitate de jurisdicţie în faţa instanţelor străine; de exemplu, imunitate pentru acte de stat; (4) să fie supusă obligaţiilor în temeiul dreptului inter-naţional şi să aibă dreptul de a crea norme de drept internaţional. Subiectele de drept internaţional nu au aceleaşi drepturi, obligaţii şi capacităţi. Curtea Internaţională de Justiţie arată, în avizul sau consultativ din 1949 referitor la „Repararea daunelor suferite în serviciul Naţiunilor Unite”, că subiectele de drept într-un sistem juridic nu sunt în mod necesar identice în ce priveşte natura sau întinderea drepturilor lor.  

Toate sunt vechi și noi sunt toate, iar specialiștii pot lucra împreună pentru găsirea celor mai realistice și mai adaptate soluții.

Bibliografie selectivă:

Cărți, articole, studii:

1. Akande, D., și Shah, S.,  Immunities of state officials, international crimes, and foreign domestic courts, European Journal of International Law (EJIL), 21, 2011.
2. Berger, J. E., & Sun, C., Sovereign immunity: A venerable concept in transition?, International Litigation Quarterly, 27, 2011.
3. Bluntschli M., Le droit international codifie, Paris, 1881.
4. Bonde A., Traité Élémentaire de Droit International Public, Dalloz Paris, 1926.
5. Bry G., Précis élémentaire de droit international public, 1910.
6. David Caps și Lianne Sneddon, State Immunity: an Overview, în Ashurst Quickguides | Dispute Resolution (Uk) 18 Jun 2019, disponibil online la: https://www.ashurst.com/en/news-and-insights/legal-updates/quickguide—state-immunity–an-overview/, accesat la data de 06.01.2023.
7. Drept internațional public, curs universitar, Ed. Titu Maiorescu, 2006.
8. Ernest Toochi Aniche și John Martyn Chamberlain (Reviewing Editor), A critical examination of the British municipal court rulings on cases of international immunity: Revisiting the imperatives of politics of international law, Cogent Social Sciences, 2:1 online, 2016, DOI: 10.1080/23311886.2016.1198523.
9. Fox, H., Privileges and immunities of the head of a foreign state and ministers, în I. Roberts (Ed.), Satow’s diplomatic practice, Oxford University Press, 2009.
10. G. Meitani, Străini în fața tribunalelor, București, 1908.
11. George Meitani, Curs de drept internațional public, Ed. Al.T. Doicescu, România, 1930.
12. Grigore Geamănu, Dreptul internațional contemporan, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965.
13. Hazel Fox and Philippa Webb, The Law of State Immunity, 3rd edn, Oxford University Press, 2013.
14. Hazel Fox, The Law of State Immunity, Oxford: Oxford University Press, 2002.
15. Henry Bonfils, Manuel de Droit International public, Paris, 1898.
16. Jörg Polakiewicz, The Contribution of the Council of Europe to State Immunity through its Conventions and the Case Law of the European Court of Human Rights, lucrare prezentată în cadrul „Seminar on State Immunity under International Law and Current Challenges” held in Strasburg (France) on 20 September 2017 organized in the framework of the Czech Chairmanship of the Committee of Ministers of the Council of Europe and on the occasion of the 54th meeting of the Committee of Legal Advisers on Public International Law (CAHDI), p. 18 din volumul lucrărilor editat sub egida Consiliului Europei, Public International Law and Treaty Office Division.
17. Manjiao Chi, The ISDS adventure of Chinese arbitration institutions: towards a dead end or a bright future?, Asia Pacific Law Review, 28:2, 2020, pp. 279-296, DOI: 10.1080/10192557.2020.1856309.
18. Marcus Teo, Public law adjudication, international uniformity and the foreign act of state doctrine, Journal of Private International Law, 16:3, 2020, pp. 361-389, DOI: 10.1080/17441048.2020.1846257.
19. Piédelièvre R., Précis De Droit International Public, Ou, Droit Des Gens, Volume 1, carte publicată înainte de 1923, Franța. Manusrisul a fost reconstituit și republicat în urma unor grave deteriorări. A fost republicat de Nabu Press în February 22, 2012, deși au existat și alte ediții republicate de alte edituri.
20. Professor James Crawford in an interview with Magda Karagiannakis, 24 September 2012, Melbourne, în State immunity, war crimes and human rights, Global Change, Peace & Security, 26:1, 2014, pp. 85-96, DOI: 10.1080/14781158.2013.808992.
21. Riccardo Pavoni, Human Rights and the Immunities of Foreign States and International Organizations, in Hierarchy in International Law: The Place of Human Rights, ed. Erika de Wet and Jure Vidmar (Oxford: Oxford University Press, 2012).
22. Rosanne van Alebeek, The Immunity of States and Their Officials in International Criminal Law and International Human Rights Law, Oxford University Press, 2008.
23. Selman Özdan, State immunity or State impunity in cases of violations of human rights recognised as jus cogens norms, The International Journal of Human Rights, 23:9, 2019, p. 1521, DOI: 10.1080/13642987.2019.1623788.
24. Selman Özdan, State immunity or State impunity in cases of violations of human rights recognised as jus cogens norms, The International Journal of Human Rights, 23:9, 2019, pp. 1521-1545, DOI: 10.1080/13642987.2019.1623788.
25. Shaw, Malcolm N., International law, Cambridge University Press, 2005.
26. Stanislaw Korowicz, Marek, Some Present Aspects of Sovereignty in International Law (Volume 102), in: Collected Courses of the Hague Academy of International Law, consulted online on 07 January 2023 at: http://dx.doi.org/10.1163/1875-8096_pplrdc_A9789028613928_01, first published online: 1961.
27. Vladislav Starzhenetskiy, Russian Approach to State Immunity: If You Want Peace, Prepare for War?, în Sovereign Immunity Under Pressure, Ed. Springer International Publishing, 2022.
28. Zia Akhtar, Act of State, state immunity, and judicial review in public international law, Transnational Legal Theory, 7:3, 2016, pp. 354-382, DOI: 10.1080/20414005.2016.1225358.
29. Zia Akhtar, Act of State, state immunity, and judicial review in public international law, Transnational Legal Theory, 7:3, 2016, p. 354, DOI: 10.1080/20414005.2016.1225358.

Documente, cazuri și pagini web:

1. BAC, Public Notice for Soliciting Comments on BAC Investment Arbitration Rules (北京仲裁委員會, ‘關於《北京仲裁委員會國際投資仲裁規則（徵求意見稿）》公開徵求意見的公告’), material disponibil aici: http://www.bjac.org.cn/news/view?id=3369, accesat la data de 05.01.2023.
2. Cazul Jones v. Ministry of Interior of the Kingdom of Saudi Arabia. Case No. [2006] UKHL 26 (UK House of Lords June 14, 2006).
3. Comunicatul ICJ No. 2012/7/3 February 2012, disponibil aici: https://www.icj-cij.org/public/files/case-related/143/16897.pdf, accesat la data de 07.01.2023.
4. Consiliul Europei, Traty Office, Chart of signatures and ratifications of Treaty 074, document online disponibil aici: https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list?module=signatures-by-treaty&treatynum=074, accesat la data de 07.01.2023.
5. Declarație cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Romîn în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale, adoptată la Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964, București, Ed. Politică, 1964.
6. International Convention for the Unification of Certain Rules relating to the Immunity of State-owned Vessels, signed at Brussels, April 10th 1926, and Additional Protocol, signed at Brussels, May 24, 1934.
7. International Organisations Act 1968 se găsește aici: https://www.legislation.gov.uk/ukpga/1968/48, link accesat la data de 07.01.2023.
8. Jurisdictional Immunities of the State (Germany v Italy, Greece intervening) [2012] ICJ Rep 99, cf R v Bow Street Metropolitan Stipendiary Magistrate, ex parte Pinochet (No. 3) [2000] 1 AC 147.
9. The Schooner Exchange v. M’Faddon, 11 U.S. (7 Cranch) 116 (1812), is a United States Supreme Court case on the jurisdiction of federal courts.
10. United Nation Treaties Collection disponibilă aici: https://treaties.un.org/Pages/ViewDetails.aspx?src=IND&mtdsg_no=III-13&chapter=3&clang=_en, accesată la data de 05.01.2023.
11. United Nations, Charter of the United Nations (October 1942).
12. Yukos Universal Limited (Isle of Man) v. The Russian Federation, UNCITRAL, PCA Case No. ‎2005-04/AA227.

---

[1] Cristina Elena POPA TACHE este cercetător activ CIRET- Centre International de Recherches et Études Transdisciplinaires Paris.

[2] Piédelièvre R, ., Précis De Droit International Public, Ou, Droit Des Gens, Volume 1, carte publicată înainte de 1923, Franța, p. 266. Manusrisul a fost reconstituit și republicat în urma unor grave deteriorări. A fost republicat de Nabu Press în February 22, 2012, deși au existat și alte ediții republicate de alte edituri.

[3] Pentru părțile semnatare și statusul procedurilor, a se vedea United Nation Treaties Collection disponibilă aici: https://treaties.un.org/Pages/ViewDetails.aspx?src=IND&mtdsg_no=III-13&chapter=3&clang=_en, accesată la data de 05.01.2023. Rezerve și declarații au fost formulate de Finlanda, Iran, Italia, Liechtenstein, Norvegia, Arabia Saudită, Suedia și Elveția. Elveția a subliniat că, în conformitate cu rezoluția 59/38 a Adunării Generale, adoptată la 2 decembrie 2004, se înțelege că această Convenție nu acoperă procedurile penale și, ca un element de interpretare, Elveția consideră că articolul 12 nu reglementează problema despăgubirii pecuniare pentru încălcări grave ale drepturilor omului despre care se presupune că sunt imputabile unui stat și care sunt comise în afara State of the forum. De asemenea, Elveția a afirmat ca această Convenție urmează a fi interpretată fără a aduce atingere evoluțiilor dreptului internațional în acest sens (a se vedea declarația de interpretare formulată de Elveția). Suedia a declarat că, în interpretarea sa, Convenția nu se aplică activităților militare, inclusiv activităților forțelor armate în timpul unui conflict armat, conform dreptului internațional umanitar, și nu se aplică nici activităților întreprinse de forțele militare ale unui stat în exercitarea funcțiilor lor oficiale. De asemenea, s-a mai observat că mențiunea expresă privind șefii de stat cuprinsă în articolul 3, nu trebuie interpretată ca sugerând că imunitatea ratione personae de care ar putea beneficia alți funcționari de stat în temeiul dreptului internațional ar putea fi afectată de această Convenție.

[4] Jörg Polakiewicz, The Contribution of the Council of Europe to State Immunity through its Conventions and the Case Law of the European Court of Human Rights, lucrare prezentată în cadrul „Seminar on State Immunity under International Law and Current Challenges” held in Strasburg (France) on 20 September 2017 organized in the framework of the Czech Chairmanship of the Committee of Ministers of the Council of Europe and on the occasion of the 54th meeting of the Committee of Legal Advisers on Public International Law (CAHDI), p. 18 din volumul lucrărilor editat sub egida Consiliului Europei, Public International Law and Treaty Office Division.

[5] Selman Özdan, State immunity or State impunity in cases of violations of human rights recognised as jus cogens norms, The International Journal of Human Rights, 23:9, 2019, p. 1521, DOI: 10.1080/13642987.2019.1623788.

[6] Pentru aspectele de aplicare practică a imunității statului, vezi opinia experților avocați David Caps și Lianne Sneddon, State Immunity: an Overview, în Ashurst Quickguides | Dispute Resolution (Uk) 18 Jun 2019, disponibil online la: https://www.ashurst.com/en/news-and-insights/legal-updates/quickguide—state-immunity–an-overview/, accesat la data de 06.01.2023.

[7] Yukos Universal Limited (Isle of Man) v. The Russian Federation, UNCITRAL, PCA Case No. ‎2005-04/AA227, a fost decis în 2014 în favoarea Yukos. Executarea hotărârii arbitrale s-a dovedit foarte anevoiasă. Acționarii fostei companii Yukos au încercat executarea unor bunuri ale Federației Ruse aflate pe teritoriul U.K. Cazul este  Yukos SARL v OJSC Rosneft Oil Company [2012] EWCA Civ 855 [66]. Rosneft este compania rusă care a absorbit toate bunurile Yukos.

[8] Vezi pentru detalii, Zia Akhtar, Act of State, state immunity, and judicial review in public international law, Transnational Legal Theory, 7:3, 2016, pp. 354-382, DOI: 10.1080/20414005.2016.1225358.

[9] Hazel Fox, The Law of State Immunity, Oxford: Oxford University Press, 2002, p. 525; vezi cazul Jones v. Ministry of Interior of the Kingdom of Saudi Arabia. Case No. [2006] UKHL 26 (UK House of Lords June 14, 2006), paras. 24 and 44.

[10] United Nations, Charter of the United Nations (October 1942). According to Article 2, ‘The Organization and its Members, in pursuit of the Purposes stated in Article 1, shall act in accordance with the following Principles. (1) The Organization is based on the principle of the sovereign equality of all its Members’.

[11] Definiția este dată de Wex Definitions Team, a group of Cornell Law Students organized and supervised by LII Original Content Collections Manager Nichole McCarthy to provide enhanced definitions of important legal terms to aid the general public in understanding those terms.

[12] Vezi Fox, H., Privileges and immunities of the head of a foreign state and ministers, în I. Roberts (Ed.), Satow’s diplomatic practice, Oxford University Press, 2009, pp. 171-192; Ernest Toochi Aniche și John Martyn Chamberlain (Reviewing Editor), A critical examination of the British municipal court rulings on cases of international immunity: Revisiting the imperatives of politics of international law, Cogent Social Sciences, 2:1 online, 2016, DOI: 10.1080/23311886.2016.1198523.

[13] Conform acesteia, orice procedură împotriva statelor străine este inadmisibilă, cu excepția cazului în care statul este de acord în mod expres să ridice imunitatea.

[14] Investor-state dispute settlement (ISDS) or investment court system (ICS).

[15] Vezi  Manjiao Chi, The ISDS adventure of Chinese arbitration institutions: towards a dead end or a bright future?, Asia Pacific Law Review, 28:2, 2020, pp. 279-296, DOI: 10.1080/10192557.2020.1856309; See generally Hazel Fox and Philippa Webb, The Law of State Immunity, 3rd edn, Oxford University Press, 2013.

[16] Pentru detalii, vezi BAC, Public Notice for Soliciting Comments on BAC Investment Arbitration Rules (北京仲裁委員會, ‘關於《北京仲裁委員會國際投資仲裁規則（徵求意見稿）》公開徵求意見的公告’), material disponibil aici: http://www.bjac.org.cn/news/view?id=3369, accesat la data de 05.01.2023.

[17] Vladislav Starzhenetskiy, Russian Approach to State Immunity: If You Want Peace, Prepare for War?, în Sovereign Immunity Under Pressure, Ed. Springer International Publishing, 2022.

[18] Sursa principală a dreptului englez privind imunitatea statului este Legea privind imunitatea statului din 1978, care dă efect doctrinei restrictive.

[19]  Pentru o analiză extinsă, vezi Shaw, Malcolm N., International law, Cambridge University Press, 2005; sau Akande, D., și Shah, S.,  Immunities of state officials, international crimes, and foreign domestic courts, European Journal of International Law (EJIL), 21, 2011, pp. 815–852.

[20] Berger, J. E., & Sun, C., Sovereign immunity: A venerable concept in transition?, International Litigation Quarterly, 27, 2011, pp. 57–88.

[21] Marcus Teo, Public law adjudication, international uniformity and the foreign act of state doctrine, Journal of Private International Law, 16:3, 2020, pp. 361-389, DOI: 10.1080/17441048.2020.1846257.

[22] See Jurisdictional Immunities of the State (Germany v Italy, Greece intervening) [2012] ICJ Rep 99, cf R v Bow Street Metropolitan Stipendiary Magistrate, ex parte Pinochet (No. 3) [2000] 1 AC 147, apud Marcus Teo, op. cit. pp. 361-389.

[23] Vezi Zia Akhtar, Act of State, state immunity, and judicial review in public international law, Transnational Legal Theory, 7:3, 2016, p. 354, DOI: 10.1080/20414005.2016.1225358.

[24] Jurisdictional Immunities of the State (Germany v. Italy: Greece Intervening), para. 181 (Dissenting Opinion of Judge Trindade). The case of Germany v Italy was brought before the International Court of Justice in 2008 by Germany, which claimed that its sovereign immunity was violated before Italian courts.

[25] Riccardo Pavoni, Human Rights and the Immunities of Foreign States and International Organizations, in Hierarchy in International Law: The Place of Human Rights, ed. Erika de Wet and Jure Vidmar (Oxford: Oxford University Press, 2012), p. 75.

[26] International Organisations Act 1968 se găsește aici: https://www.legislation.gov.uk/ukpga/1968/48, link accesat la data de 07.01.2023. According with Chapter 48: „An Act to make new provision (in substitution for the International Organisations (Immunities and Privileges) Act 1950 and the European Coal and Steel Community Act 1955) as to privileges, immunities and facilities to be accorded in respect of certain international organisations and in respect of persons connected with such organisations and other persons; and for purposes connected with the matters aforesaid.”

[27] Selman Özdan, State immunity or State impunity in cases of violations of human rights recognised as jus cogens norms, The International Journal of Human Rights, 23:9, 2019, pp. 1521-1545, DOI: 10.1080/13642987.2019.1623788.

[28] Rosanne van Alebeek, The Immunity of States and Their Officials in International Criminal Law and International Human Rights Law, Oxford University Press, 2008, p. 316.

[29] Vezi, spre exemplu, International Convention for the Unification of Certain Rules relating to the Immunity of State-owned Vessels, signed at Brussels, April 10th 1926, and Additional Protocol, signed at Brussels, May 24, 1934.

[30] Vezi George Meitani, Curs de drept internațional public, Ed. Al.T. Doicescu, România, 1930, p. 90.

[31] Henry Bonfils, Manuel de Droit International public, Paris, 1898, pp. 248, 262.

[32] G. Meitani, op. cit., pp. 92,93.

[33] G. Meitani, Străini în fața tribunalelor, București, 1908, pp. 93, 94, citându-l pe Bry G., Précis élémentaire de droit international public, 1910, p. 90.

[34] G. Meitani, Curs…, p. 93.

[35] G. Meitani, Străini în fața…, p. 94, nota 2.

[36] Piédelièvre R., Précis De Droit International Public, Ou, Droit Des Gens, Volume 1, carte publicată înainte de 1923, Franța, p. 266. Manusrisul a fost reconstituit și republicat în urma unor grave deteriorări. A fost republicat de Nabu Press în February 22, 2012, deși au existat și alte ediții republicate de alte edituri.

[37] Piédelièvre R, ., Précis De Droit International Public, Ou, Droit Des Gens, Volume 1, carte publicată înainte de 1923, Franța, p. 266. Manusrisul a fost reconstituit și republicat în urma unor grave deteriorări. A fost republicat de Nabu Press în February 22, 2012, deși au existat și alte ediții republicate de alte edituri.

[38] G. Meitani, op. cit., p. 95.

[39] Bonde A., Traité Élémentaire de Droit International Public, Dalloz Paris, 1926, p. 236.

[40] G. Meitani, op. cit., p. 96, citându-l pe Bluntschli M., Le droit international codifie, Paris, 1881, art. 353, disponibil online aici: https://books.google.vu/books?id=RssWAAAAYAAJ&printsec=frontcover#v=onepage&q&f=false , accesat la data 07.01.2023. Meitani remarcă ideea lui Bluntschli conform căreia aceste servituți ar trebui să fie perpetue, subliniind însă cu realism că: „ce poate fi perpetuu în lume?”, și argumentând că „multe restricții sau servituți ca acestea au fost prevăzute prin diferite tratate care astăzi nu mai sunt.”

[41] Base on Wikipedia, The Schooner Exchange v. M’Faddon, 11 U.S. (7 Cranch) 116 (1812), is a United States Supreme Court case on the jurisdiction of federal courts over a claim against a friendly foreign military vessel visiting an American port. The court interpreted customary international law to determine that there was no jurisdiction.

[42] Conform hotărîrii, Jurisdiction of the Court to entertain a Suit of Damage instituted against a Vessel belonging to the Khedive of Egypt – Sovereign Prince – Maritime Lien – Proceedings in Rem – Waiver of Privilege.

[43] Vezi Adunarea Plenară a Institutului de Drept Internațional din 11 septembrie 1891, art. 5.

[44] Pentru detalii vezi G. Meitani, op. cit., pp. 98-101.

[45] Grigore Geamănu, Dreptul internațional contemporan, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965, p. 112.

[46] Vezi Stanislaw Korowicz, Marek, Some Present Aspects of Sovereignty in International Law (Volume 102), in: Collected Courses of the Hague Academy of International Law, consulted online on 07 January 2023 at: http://dx.doi.org/10.1163/1875-8096_pplrdc_A9789028613928_01, first published online: 1961, pp. 108,109.

[47] Vezi Declarație cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Romîn în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale, adoptată la Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964, București, Ed. Politică, 1964, pp.32,33.

[48] Pentru detalii vezi  Consiliul Europei, Traty Office, Chart of signatures and ratifications of Treaty 074, document online disponibil aici: https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list?module=signatures-by-treaty&treatynum=074, accesat la data de 07.01.2023.

[49] Textul Convenției este disponibil în United Nation Treaty Collection, disponibil aici: https://web.archive.org/web/20180117191016/https://treaties.un.org/Pages/ViewDetails.aspx?src=TREATY&mtdsg_no=III-13&Chapter=3&lang=en, accesat la data de 06.01.2023.

[50] Zia Akhtar, Act of State, state immunity, and judicial review in public international law, Transnational Legal Theory, 7:3, 2016, pp. 354-382, DOI: 10.1080/20414005.2016.1225358.

[51] Jurisdictional Immunities of the State (Germany v. Italy, Greece Intervening), ICJ judgment of February 3, 2012. The Court holds that the action of the Italian courts in denying Germany the immunity to which the court has held that it was entitled under customary international law constitutes a breach of the obligations owed by the Italian State to Germany. Informațiile se găsesc în Comunicatul ICJ No. 2012/7/3 February 2012, disponibil aici: https://www.icj-cij.org/public/files/case-related/143/16897.pdf, accesat la data de 07.01.2023.

[52] Professor James Crawford in an interview with Magda Karagiannakis, 24 September 2012, Melbourne, în State immunity, war crimes and human rights, Global Change, Peace & Security, 26:1, 2014, pp. 85-96, DOI: 10.1080/14781158.2013.808992.

[53] Vezi Drept internațional public, curs universitar, Ed. Titu Maiorescu, 2006, p. 37.

Sharing is Caring:

Twitter 0

Copy 0